Dionisie VITCU

Cronică

Anul Domnului MMVIII – 08

O vară trăsnită-n-ruperi de nouri,
stînjiniu, lăcrimată-ntr-o martia.
Cît oul porumbului ghiata bătea în rupturi,
clefăind maluri de sant, ziduri,
căline, soreancă si maci ofiliti în grinduri.
Poduri de piatră pe văi-năsălii,

punti între ape mîncate-surori,
înghiteau păsări de vii,
copii adormiti, în brate cu cîini,
pe case, bătrîni tîrzii cu privirile-apoase,
uitati numa-n piele si oase –Femei
despletite, crucindu-si bărbatii – alergînd,
bocindu-si vita si closca si sura arzînd.
Malaxat timpu,-ntre bîrne si pietre,
în mîl, clocotea în dulapuri, pe vetre.
Pesti năuciti, în orbirea urzicilor moarte pe fîn,
prin vreascuri, prin crengi de molizi schiloditi
mutilau, săgetînd valea prin valuri spre vad,
la capătul lumilor – ape,
să scape de trăsnete – fulger de iad.
Potop fost-a – întuneric – morminte să sape!
…
– „Iartă-ne Doamne,
priveste-ne-o clipă din fată,
Dă-ne Credinta în suflet, sătulă de foame,
s-ajungem la mal, să rămînem în viată!”

 

Unde esti copilărie

Stau cîteodată pe gînduri, supus si temut,
închid ochii, cu mîna sub cap, abătut si,
Văd calea, si-un pui de tăran de demult.
Mă uit înapoi, peste umăr, că nu e păcat,
Scobor printre ani, la timpul pierdut,
Si-adun cu privirile valea-n decorul jucat,
c-aminte mi-aduc de trecut...
Ce gropi – anume-am sărit? Ce-am văzut,
pe drumul pe care opincile tatei am rupt,
Ce sori în fată-am avut si s-au stins,
Ce lună albastră, de gheată, m-a nins?
…
Mă văd în cămesă, de cînepă, lungă,
Albă ca helgea din stogul de fîn,
Tuns scurt-scurt crestineste, la strungă,
Cu foarfecă de oi, mosnegeste,
(...„las' bre..., creste!”)
Văd mieii, de-o clipă fătati, si-n casă adusi,
la masă să steie cu noi, cu mitrei si mihai
(„să nu-nghete puiutii,-n ocol, Doamne fereste!”)
Mînzul, ceva ne-mai-văzut de frumos,
suplu – încrezut si mintos,
Boutul-vitel, prost-prost, cu stelută în frunte,
cu aburi – aprinsi la umedul bot,
uzi si plăpînzi amîndoi,
atuncia luati de la măsele lor cu prăpăd,
Closca,– o curcă zăludă cu puii (sub pat,
Motanul vărgat, cu lăbutele reci de omăt,
pisicindu-se – adînc, în oghial, între noi,
după-o noapte de pomină-n sură, în doi
cu-o mîtă-a vecinilor nostri! – (mima sfadă si hulă)
Că-i scurmă cocosul bunicii-n pridvor
Si pasărea noptii le cîntă-n pătulă!
…
Cînd Doamne, -au trecut cîte-au fost
si unde s-au dus, cu rost, fără rosti

 

Subt patrafir

Cum, uită?! Adică, cum, uită?
– „Uită că, floarea si frunza si roadă
nu-s vesnice, pică!
Pică de brumă, de rod, ori de ploile toamnei,
că toate-s sortite căderii,
se pierd în nemică,
cum sîngele poamei, prin vrana
centurilor vedrei!”
– Da pot, oare, eu, pot? Mi-e greu!
Cu sudoare-am trudit.
Nu vreau, nu pot să mă mint.
Am exersat să tin mint!
(nu rîde, nu rîde, te rog dom' Părinte!)
Am fost examinat la „tinere de minte”,
am fost, sînt plătit, premiat, sărbătorit
pentru „tinere de minte”
Si-mi ziceti acuma să uit!?
Să uit că... e Crăciunul, că... a venit Anul Nou,
că nu e acuma momentul, nu e cazul,
nu trebuie, că, am „inimă bună”...se poate?!...
– „Timpul le sterge, din suflet pe toate,
chiar si pe-acelea trecute prin moartei”
Asa că...
…
Pleacă-ai nostri, vin ai nostri,
noi rămasem tot ca prostii,
rosindu-ne ochii în oarbe feresti;
că... si uitarea-i scrisă-n legile-omenesti.