Tudor VLAD

Sarutul lui Klimt

În lacrima de pe obrazul sfinxului

Înota frumoasa femeie,

Cu zborul vulturilor

Îsi asemana alunecarea

Pe un chip de piatra.

La apus, într-un ajuns al zborului,

Se împrastia pe stînca

În mii de raze stralucind din solzi.

Sfinxul avea cîte o lacrima

Pentru fiecare zi.

Duminica împacarii

Azi putem sa privim pe fereastra

În maruntaiele trecatorului,

Ori putem vedea cum talpile goale

Ale doamnelor de pe strada

Calca iarba crescuta brusc

Printre gîndurile noastre de esenta tare.

Azi copacii pot iesi

Din imobilitatea radacinii

Scuturîndu-si frunzele direct în cer

Pentru o armonie mai putin exprimata,

Fulgii de zapada pot cristaliza

În dogoarea soarelui

Pentru cea mai colorata primavara posibila,

Iar noi, cu totul altfel decît am fi crezut,

Putem, în sfîrsit, sa rupem cercul pe verticala.

Exista un strigat doar în melodie,

Flori doar în sarut,

Neobisnuitul e pierdut în firescul

Unui împreuna ca niciodata,

Ne strînge un orizont fara linie

La sarbatoarea iubirii si-atît.