Adrian VOICA
Într-o vreme cînd poezia româneascã oscila între
formule estetice diverse, „versul liber" fiind cultivat, totusi, cu precãdere,
aparitia volumului Versuri (1966) de Leonid Dimov a însemnat revenirea
nostalgicã la poezia de facturã clasicã si întelegerea
oarecum diferitã a conceptului de „modernitate". Cãci, în
viziunea lui Leonid Dimov, lirica presupune interesul major pentru formã,
incluzînd aici nu numai expresia, ci si realizarea ei, prin pãstrarea
si respectarea ad litteram a normelor prozodice, amintind în filigran
de poezia clasicã de bunã calitate.
Micile „poeme muzicale, admirabil caligrafiate, de o frumusete usor vetustã"1
– cum inspirat caracterizeazã Eugen Simion creatia de început
a lui Leonid Dimov – contineau in nuce predilectia pentru armonia artizanalã
a întregului bine construit – aproape rotund -, manifestatã,
mai întîi, în poeziile din Pe malul Stixului (1968) si
apoi în cele din volumul Semne ceresti (1970).
Pe malul Stixului cuprindea numai sonete; Semne ceresti, în schimb,
atestã cultivarea asiduã a rondelului -, prin urmare a unei
alte forme fixe de poezie. Surprindem în aceastã activitate
poeticã diversã trecerea de la formele (si formulele) petrarchiste
si eminesciene, pãstrate cu strictete în sonete, la tiparul
mult mai liber al rondelului, pe linia lui Al. Macedonski, în care
ritmul si mãsura versurilor puteau varia.
Poet al lucrurilor ce se armonizeazã (ori contrasteazã) prin
denumire si culoare – amintind, în aceastã privintã,
de Ion Barbu -, Leonid Dimov îsi construieste cu migalã propriul
univers liric. Fascinatia lucrurilor este evidentã, dar poetul nu
se opreste la imaginea acestora, ci cautã sã le pãtrundã
esenta si semnificatia, într-o încercare pe care o fãcuse
cîndva si Al. Macedonski într-o poezie din ciclul Poema rondelurilor
(1927).
Caracterul dialogal al poeziei dimoviene este anuntat încã din
titlu, cãci, întocmai ca Al. Macedonski, el îsi intituleazã
textul respectiv Rondelul lucrurilor.
Pe de altã parte, apelîndu-se în cele douã poezii
la elemente stilistice identice sau asemãnãtoare, se obtine
o tehnicã de prezentare comunã, în care personificarea
justificã dialogul (potential) si „povestirea". La Al. Macedonski,
lucrurile „Prind grai aproape omenesc"; la confratele sãu mai tînãr
cu peste o jumãtate de veac acestea sînt caracterizate tot prin
intermediul unei personificãri: „Cum se mai lasã toate mîngîiate".
Pãstrînd binecunoscuta schemã rimicã stabilitã
de poetul medieval francez Charles d'Orléans, pentru rondelurile sale,
Al. Macedonski introduce misterul ca dominantã a poeziei simboliste
(românesti) care transcende lucrãrile, cãutîndu-le
semnificatia. Oricum, poetul este singurul ins (hãrãzit, am
spune) care le poate grãbi destãinuirea/ comunicarea, smulgîndu-le
astfel din asteptarea latentã în care s-au scufundat fãrã
voia lor. Finalul poeziei, mai ales, confirmã necesitatea depãsirii
acestui orizont de asteptare si re-crearea prin artã a unei lumi care
nu vrea sã moarã.
I. „Oh! lucrurile cum vorbesc
-/ -vvv -v-
8/a
II. Si-n pace nu vor sã te lase:
v-v -v vv-v
9/b
III. Bronz, catifea, lemn sau mãtase
-/ vv-/ -
vv-v 9/b
IV. Prind grai aproape omenesc.
- - v-v
vv- 8/a
V. Tu le crezi moarte, si trãiesc
vvv-v/ vv-
8/a
VI. Împrãstiate-n orice case,
vvv-v -v -v
9/b
VII. Oh! lucrurile cum vorbesc,
-/ -vvv -v-
8/a
VIII. Si-n pace nu vor sã te lase.
v-v -v vv-v
9/b
IX. Si cîte nu-ti mai povestesc
v-v -v vv-
8/a
X. În pustnicia lor retrase:
vvv-v - v-v
9/b
XI. Cu tot ce sufletu-ti uitase
v- v-vv v-v
9/b
XII. Te-mbie sau te chinuiesc.
v-v vvvv-
8/a
XVIII. Oh! lucrurile cum vorbesc".
-/ -vvv -v-
8/a
Plecînd de aici, pãstrînd. adicã. ideea referitoare
la misterul lucrurilor, conceputã, însã, pe linia unei
interpretãri mderne (în care singurãtatea funciarã
a insului creator capãtã conotatii existentiale), autorul volumului
Semne ceresti mãrturiseste astfel încercarea sa de a pãtrunde
într-un univers virtual poetic:
I. „O! cît de greu privirea mea strãbate
-/ -v- v-v-
v-v 11/a
II. Prin spuza lucrurilor dimprejur,
v-v -vvv vv-
10/b
III. Cum se mai lasã toate mîngîiate
vvv-v -v vv-v
11/a
IV. Si cum mã sorb mereu ca printr-un ciur.
v- v- v-
vvv- 10/b
V. Pãrerile de vesnicii uitate
v-vv vvv- v-v
11/a
VI. Îmbracã azi vesminte de augur.
v-v- v-v vv-
10/b
VII. O! cît de greu privirea mea strãbate
-/ -v- v-v-
v-v 11/a
VIII. Prin spuza lucrurilor dimprejur.
v-v -vvv vv-
10/b
IX. Nãluci, identice-n singurãtate,
v-/ v-vv vvv-v
11/a
X. Au ridicat în fata mea un mur
vvv- v-v- v-
10/b
XI. Si tot un mur au ridicat în spate
v- v- vvv-
v-v 11/a
XII. De dupã draperia de velur
vvvvv-v vv-
10/b
XIII. O! cît de greu privirea mea strãbate".
-/ -v- v-v-
v-v 11/a
La o primã evaluare constatãm cã un continut similar
(în datele lui esentiale) este redat prin intermediul formei fixe,
a rondelului, în care numai pozitionarea versurilor care se repetã
(respectiv: I- VII- XIII si II- VIII) este respectatã. Fiindcã
schema rimicã a rondelului macedonskian (abba//abab//abbaa) cunoaste
urmãtoarea alcãtuire în poezia lui Leonid Dimov: abab//
abab/ ababa. Dar trebuie neapãrat sã mentionãm cã
Al Macedonski însãsi, în Poema rondelurilor, utilizase
aceastã schemã de mai multe ori. Ea se regãseste în
Rondelul cupei de Murano, în Rondelul privighetoarei, în Rondelul
ajungerii la cer, dar si în altele, ceea ce demonstreazã cã
simbolistul român încercase mai multe scheme rimice, ritmuri
si mãsuri în cadrul unei „forme" numai relativ fixe!
Desi ritmul este acelasi (iambic) în cele douã poezii citate,
mãsura versurilor diferã: 8/9 silabe la Al. Macedonski; 11/10
silabe la Leonid Dimov.
Totusi, aceste aspecte devin minore pentru lectorul obisnuit, care nu sesizeazã
decît apartenenta celor douã poezii la aceeasi formã
fixã: rondelul. Mai mult: abordarea temei este asemãnãtoare,
ba chiar si exclamatia retoricã existentã la începutul
celor douã rondeluri are o functie expresivã identicã:
A: „Oh! lucrurile cum vorbesc"
-/ -vvv -v-
B. „O! cît de greu privirea mea strãbate".
-/ -v- v-v-
v-v
Deosebirile nu lipsesc nici ele, iar schemele ritmice le urmeazã îndeaproape.
Dacã în ambele cazuri exclamatia retoricã este exprimatã
(prozodic) printr-o silabã independentã accentuatã (-),
receptarea obiectivã a realitãtii poetice se traduce printr-un
amfimacru (-v-). Asadar, „lucrurile" sînt observate „cum vorbesc" (-v-).
Asa procedeazã Al. Macedonski (poetul cãruia îi corespunde
versiunea).
Dar în versiunea B (apartinîndu-i, prin urmare, lui Leonid Dimov),
amfimacrul corespunde unei simple aprecieri ("cît de greu"
-v-), fiind lãsatã pe seama subiectivitãtii poetice
interpretarea respectivei realitãti. Luînd forma unei dipodii
iambice legate (v-v-), ea se referã strict la persoana poetului: „privirea
mea" (v.v.).
Fie cã „Prind grai aproape omenesc" (A – IV) sau „Cum se mai lasã
toate mîngîiate" (B – III), lucrurile – numite la Macedonski
("Bronz, catifea, lemn sau mãtase"), ori numai sugerate la Dimov ("Nãluci,
identice-n singurãtate") apartin unui orizont care se lasã
cercetat sau, dimpotrivã, se opune cunoasterii depline.
Replica lui Dimov nu întîrzie asadar sã se producã.
Dacã la Macedonski „lucrurile" erau bine individualizate prozodic
(cazurile mobile cerute de punctuatie fiind un argument în plus):
III. „Bronz, catifea, lemn sau mãtase",
-/ vv-/ -
vv-v
la Dimov, dimpotrivã, ele îsi pãstreazã misterul,
totul aflîndu-se dincolo, dupã o cortinã grea si matã:
XII. „De dupã draperia de velur".
vvvvv-v vv-
Curios este faptul cã Leonid Dimov, recunoscut pentru ingeniozitate
cu care (în general) îsi alege rimele, nu se îndepãrteazã
prea mult, de aceastã datã, de baremurile stabilite de Macedonski
pentru rondelul sãu. Platitudinea rimelor maestrului poate fi evidentiatã
prin simpla lor enumerare: „vorbesc/ sã te lase/ mãtase/ omenesc//
trãiesc/ case/ vorbesc/ sã te lase// povestesc/ retrase/ uitase/
te chinuiesc/ vorbesc". Nici la Dimov ele nu ies în relief în
mod deosebit, desi neologismele par a fi în numãr mai mare:
„strãbate/ dimprejur/ mîngîiate/ ciur// uitate/ augur/
strãbate/ dimprejur// singurãtatea/ mur/ spate/ velur/ strãbate".
Dar replica – asa cum se întîmplã si în teatru –
se produce într-un registru asemãnãtor, dupã anumite
reguli, de obicei respectate. Nici Leonid Dimov nu procedeazã altfel,
desi ar fi putut s-o facã.
NOTĂ:
1 Eugen Simion, Scriitori români de ani, III, Editura Cartea Româneascã,
Bucuresti, 1984, p. 266.