De fiecare datã cînd
un nume se adaugã pe lista impresionantã a eminescologilor,
primele consideratii se referã la doza de originalitate specificã
studiilor respective. Cãci nu este usor sã scrii despre Eminescu
dacã intentionezi sã aduci elemente noi în hermeneutica
(si asa destul de bogatã) ce i s-a consacrat.
Cu eseurile din volumul Dor si armonie eminescianã (Editura
Institutului European, Iasi, 2000), Leonida Maniu trece cu brio acest examen
imaginar în care spiritele sale tutelare sînt G. Cãlinescu,
Mihail Dragomirescu, D. Caracostea si Tudor Vianu.
Ceea ce reuseste cu precãdere autorul este punerea exactã
a problemei în eseurile respective si apoi gãsirea unor detalii
care sã ilustreze convingãtor (sau cît mai convingãtor)
punctul sãu de vedere.
Formatia sa de estetician este vizibilã în atractia constantã
spre concepte, pe care le explicã si le diferentiazã în
interpretarea poeziei eminesciene. Astfel, în eseul Un aspect al
universalitãtii eminesciene: “dorul nemãrginit”, referindu-se
la Scrisoarea I, plãcerea hermeneutului nu se reduce la abordarea
textului eminescian, ci îl pune în raport direct, prin comparatie,
cu atît de comentatul Imn al creatiunii din literatura sanscritã.
“Dorul nemãrginit” poate reprezenta “starea de a fi a increatului”
(p. 10) dar trebuie înteles si ca “centru al universului însusi”
(p. 11). Între viziunea polivalentã a lui Eminescu si opera
sanscritã Leonida Maniu descoperã numeroase puncte de contact
care graviteazã în jurul conceptelor de kama si dor nemãrginit.
Totusi, nu identificarea surselor conteazã de aceastã datã,
fiindcã multi alti eruditi au fãcut-o înaintea sa (G.
Cãlinescu, Cezar Papacostea, Amita Bhose etc.) ci perspectiva din
care este cercetatã Scrisoarea I. În acest sens, Leonida
Maniu constatã cã existã o cosmogonie eminescianã,
în cadrul cãreia dorul nemãrginit este expresia “dorului
românesc amplificat de nemãrginirile cugetãrii si orizonturile
culturii” (p. 20). Se explicã astfel locul lui Eminescu în
universalitate, recunoscut nu numai de români, ci si de acei exegeti
strãini care, pãtrunzînd adînc în opera
sa, au vãzut în acest autor de geniu expresia cea mai înaltã
a spiritualitãtii poporului nostru.
Pentru a sesiza mai bine legãtura dintre concepte este necesarã
identificarea acestora. Aflate în interactiune, cele douã
tipuri de dor asupra cãrora insistã Leonida Maniu se aflã
mentionate chiar în titlul unui eseu, ca si cum autorul ne-ar atrage
atentia cã existã o continuitate a demersului critic care
trebuie perceputã întocmai. De la “dorul nemãrginit”
la dorul de absolut se intituleazã eseul la care facem trimitere
specialã. Aici. dupã succinte referiri la conceptia romanticã
a devenirii, Leonida Maniu sesizeazã noutatea gîndirii eminesciene
în aceastã directie. Dacã romanticii, în general,
considerau spiritul drept forta supremã, Eminescu, atras de poezie
dar si de profunzimile filosofice, considerã cã pe primul
loc s-ar situa “aspiratia metafizicã a dorului, transformatã
în energie creatoare universalã” (p. 23). Exemple culese din
Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac, Luceafãrul vorbesc despre
“lipsa determinãrilor spatiale si temporale” (p. 24), despre o zonã
greu descifrabilã în care coabitarea dintre haos si Demiurg
este vag bãnuitã. În opinia exegetului, contradictiile
de acest gen nu reprezintã limitele unei viziuni (poetice, în
primul rînd), deoarece “nu se poate pretinde o teorie coerentã
a începuturilor acolo unde conteazã numai coerenta intensivã
si strãlucirea elanului vizionar” (p. 24). Cu toate acestea, o abordare
detaliatã a chestiunii s-ar fi impus, mai ales cã ea permite
si ordonarea cronologicã a ideilor care l-au determinat pe Eminescu
sã substituie termenilor cu substrat filosofic (“haos”, “Demiurg”)
pe cei cu încãrcãturã poeticã (“mamã”,
“tatã”) dar care se referã tot la creatie. De asemenea, un
aspect al originalitãtii gîndirii lui Eminescu îl formeazã
substanta sintagmei “consmogonie eminescianã”. Firesc ar fi fost
ca exegetul sã treacã dincolo de afirmatii, ca sã
ajungã la interpretarea lor convingãtoare. Fiindcã
– dacã nu este pusã sã ajungã în slujba
unei hermeneutici care sã ambitioneze rezolvarea tuturor detaliilor
semnalate –, eruditia nu depãseste pragurile peste care au mai cãlcat
si altii. Leonida Maniu este posesorul unei întinse culturi, dar
interpretãrile nu beneficiazã totdeauna de ansamblul cunostintelor
sale. Asa de pildã, vorbind despre “suprematia dorului”, acesta
se referã la spiritualitatea autohtonã care apeleazã
la miturile crestine dupã ce frecventase altele, specifice unei
“mentalitãti strãvechi”, ea însãsi “capabilã
de a crea mituri” (p. 27). Desigur, lucrurile stau întocmai, dacã
ne reamintim cã Blaga scrisese cîndva, în poezia Umbre
din ciclul Moartea lui Pan, versuri încãrcate de idei asemãnãtoare:
“Sub clopot de vecerne Pan e trist./ Pe-o cãrãruie trece
umbra/ de culoarea lunii/ a lui Crist”. Dar referirile la mitologia româneascã
se opresc la nivelul unor afirmatii exacte pentru eminescologi, însã
greu de remarcat de cititorul mediu, dornic sã se instruiascã.
Dacã, totusi, autorul a vrut sã se adreseze exclusiv specialistilor,
atunci temele abordate depãsesc cadrul strîmt al unor eseuri
scrise inteligent.
Din eseul pe care-l comentãm mai retinem ideea valoroasã
cã lirismul eminescian, generat de “fascinatia absolutului”, este
el însusi generator de “elanuri spre absolut” (p. 29) prin cele douã
ipostaze ale dorului.
O judecatã de valoare, exprimatã lapidar însã
expresivã prin adevãrul pe care îl contine, este aceea
cã “Eminescu a trãit si a creat din perspectiva absolutului”
(p. 31). Aplicatã la poezia testamentarã Mai am un singur
dor si variantele sale, afirmatia mentionatã îsi dovedeste
rodnicia, fiindcã actiunea integratoare în Marele Tot (spre
care aspirã poetul) nu se poate realiza decît tinîndu-se
cont de acest absolut. În eseul Poezia ca imagine a absolutului:
“Mai am un singur dor”, de o remarcabilã densitate, Leonida Maniu
se miscã dezinvolt printre concepte filosofice care, aplicate literaturii,
se soldeazã cu nuantãri interpretative remarcabile. Chiar
dacã au mai fost propuse paralele între aceastã
elegie eminescianã si capodopera Miorita, Leonida Maniu alege un
detaliu comun – si anume spatiul sortit reintegrãrii. Autorul constatã
cã preferinta poetului cult este “consecinta apropierii pînã
la contopire (...), fapt fãrã precedent în lirica poetului,
a celor trei moduri de existentã esentiale ale peisajului eminescian:
marea, codrul si uranicul” (p. 37).
O paralelã Novalis-Eminescu pe tema integrãrii în
absolut evidentiazã o barierã pe care numai poetul român
o depãseste cu hotãrîre. Vizionarismul crestin, cu
revelatiile sale mistice atît de evidente la Novalis, se rezumã,
la lirica eminescianã, la “Propensiunea spre senzorial si concret”
(p. 41). În acest mod, Eminescu se face ecoul miturilor autohtone,
mult mai prezente în opera sa decît altele, de extractie strãinã.
Paradoxal aproape, înclinatia spre concret si senzorial este
inexistentã în poezia Peste vîrfuri, în care “totul
este vag, lipsit de contururi si miscat de elanuri subterane contradictorii
sau asemãnãtoare, grele de indicibil” (p. 41).
O unitate a eseurilor din acest volum este realã, ideile decurgînd
firesc unele din altele. Astfel, în eseul intitulat Armonia poeticã
la Eminescu si Goethe, autorul reia unele idei din articolul anterior,
pe care le dezvoltã creator. Vagul si nedeterminarea din Peste vîrfuri
nu sînt vãzute ca simple efecte stilistice ale trecerii, ci
ca expresie a stãrii poetice în care cerescul si teluricul
se aflã într-o permanentã relatie dialogalã.
Comparatia cu Goethe, a cãrui poezie Wanderers Nachtlied este
discutatã în legãturã cu eminesciana Peste vîrfuri,
tocmai în aceastã directie e îndreptatã. Dacã
pînã la un punct ele pot fi considerate asemãnãtoare,
Leonida Maniu descoperã cã deschiderea cosmicã eminescianã
indicã altceva decît “semnul unei lumi care se aflã
în acord cu ea însãsi” (p. 63), – evident la Goethe.
La Eminescu accentul cade pe interpretarea acelui freamãt al pãdurii,
corespunzînd în sufletul poetului cu “vocile nedeslusite ale
unei suferinte personale si impersonale” )P. 63) – ceea ce denotã
nu numai întelegerea textului, ci si re-crearea lui, într-o
manierã deopotrivã criticã si poeticã. De altfel,
receptarea poeziei (mai ales) presupune si o dozã de creativitate
care poate lua, în cazul liricii eminesciene, forme neprevãzute,
adesea discutabile. În cazul lui Leonida Maniu surdina pusã
propriei creativitãti este binevenitã, în sensul cã
opiniile sale sînt credibile, iar nuantãrile obtinute satisfac,
de cele mai multe ori, cele mai exigente spirite critice.
Insistenta cu care Leonida Maniu vorbeste despre romantismul eminescian,
aducînd totodatã si probele cuvenite, este grãitoare
în privinta judecãtilor sale de valoare. Fãrã
sã omitã modernitatea lui Eminescu, exegetul îi scoate
în relief acestuia calitãtile romantice, pentru cã
datoritã lor poezia sa si-a cãpãtat un loc binemeritat
în lirica europeanã.
Raportãrile la literatura universalã, specifice tuturor
studiilor care s-au scris despre poezia eminescianã, cunosc si în
eseurile de fatã o dezvoltare apreciabilã. În Coincidente
revelatoare, de pildã, declansîndu-si explicit intentia de
a examina semnificatia sintagmei a învãta sã mori,
Leonida Maniu recurge la unele concepte estetice întîlnite
la Byron si August Wilhelm von Schlegel. Miza este, fireste, o nuantare
exegeticã, – respectiv o altã întelegere a Odei (în
metru antic). Revelatia mortii la autorii citati (dar neomitînd tineretea
si poezia) capãtã la Eminescu un continut existential tragic,
în care receptarea conditiei muritoare se asociazã unei suferinte
metafizice – am spune structurale –, care-l individualizeazã pe
artistul român printre ceilalti romantici europeni.
Si celelalte eseuri (Genezã si istorie, Genezã si iubire,
precum si Adevãrata esentã a lui Hyperion sau O definire
poeticã a geniului) se remarcã prin nuantarea unor puncte
de vedere mai vechi, apartinînd unor eminescologi de prestigiu, români
sau strãini, fascinati de vibratia inconfundabilã a lirismului
eminescian.
Prin eseurile semnate de Leonida Maniu, eminescologia contemporanã
cîstigã un hermeneut remarcabil, cu largã pãtrundere
în poezia europeanã si în simbolurile ei specifice.
