„FACEREA” POEZIEI LA ODYSSEAS ELYTIS (II)

Imnul al doilea din poemul Axion Esti repetã ceea ce se afirmase în imnul dintîi, ca pentru a clarifica lucrurile, în fapt pentru a ambiguiza viziunea: “ªi ACELA care în adevãr eram/ Cel cu veacuri mai ‘nainte/ Cel încã verde în flacãrã/ Cel Nefãcut-de-Omeneascã Mînã”, ultima metaforã a acestui triptic fiind nouã, diferitã de cea din prima parte a poemului.
Sã oferim, totusi, o vedere integralã asupra celei de a doua pãrti, pentru facilitarea întelegerii relatiilor cu prima parte.
Si acela care în adevãr eram Cel cu veacuri mai ‘nainte
Cel încã verde în flacãrã Cel Nefãcut-de-Omeneascã Mînã
    cu degetul trase lungile
    linii
    când în înalt pãtrunzãtor suind
iar alteori mai jos cu molcome curbe
    una într-alta
mari tãrmuri ce-am simtit
amirosind a pãmînt ca si cugetul
        Atît era de-adevãrat
        încît pãmîntul m-a urmat cu credintã
        se fãcu în cotloane ascunse mai rosu
        si-ntr-alte pãrti asternut cu ace mici de pin
        Apoi mai agale
        coline coborîsuri
altãdatã mîna lenes adãstînd întru odihnã
    cîmpiile luncile
pe neasteptate iarãsi stînci sãlbatece si goale
    nestãpînite izbucniri
Cîndva cînd se opri sã cuprindã cu mintea
ceva anevoios, ceva înalt:
     Olimpul, Taygetul
“Ceva care sã-ti stea într-ajutor
    si dupã moarte” spuse
ªi ate însãilã în pietre
si din pîntecul gliei fãcu sã rãsarã sisturile
jur-împrejur pe tot plaiul temeinic zidi mari trepte
Singur acolo asezã
albe cismele de marmorã
mori de vînt
mici turle trandafirii
si-nalte porumbare bortelite
Virtutea cea cu patru unghiuri drepte
ªi fiindcã a vãzut cã e bine unul pre altul sã îmbrãtiseze
s-au umplut de iubire marile adãpãtoare
blînd s-au plecat dobitoacele vitei si juncane
de parcã-n lume n-ar fi fost ispitã
de parcã încã nu s-ar fi aflat cutite
“Putere cere pacea s-o înduri” grãi
si rotindu-se-n loc cu palmele deschise semãnã
    lumînãrele sofran campanule
    fel si chip de stele ale gliei
    c-o frunzã gãuritã în semn de stirpe
    si de mãrire si putere
ACEASTA
e lumea cea micã, cea mare!

“Cel Nefãcut-de-Omeneascã Mînã”, de care aminteam la început, pare o sintagmã religioasã cunoscutã; de fapt, ea este re-creatã si exprimatã aparent printr-o locutiune. O interesantã piruetã la nivel morfologic, superioarã, poate, jongleriilor sintactice efectuate la noi de cãtre Arghezi, Barbu, Stãnescu, este situarea într-un fel de rãscruce a douã forme verbale diferite: “ªi-ACELA care în adevãr eram (s.n.).../ cu degetul trase (s.n.)/ lungile/ linii...”
În a doua etapã a creatiei, la Elytis iau nastere formele de relief, corespunzînd unei geometrii si geografii nemaiîntîlnite: “cu degetul trase lungile/ linii/ când în înalt pãtrunzãtor suind/ iar alteori mai jos cu molcome curbe/ una într-alta”.
Elytis este provocator prin sublinierea unor versuri pe care le considerã revelatorii: “mari tãrmuri ce-am simtit/ amirosind a pãmînt ca si cugetul”. Din nou, se insinueazã cu precãdere, un simt oarecum primitiv, mirosul, în logica vorbirii despre creatie, dar, în acelasi timp, este legat de capacitãtile subtile ale omului, de ratiune, de vreme ce “cugetul” este metonimic cu pãmîntul.
Viziunea genezicã (!) si palingenezicã aduce pe aceeasi axã timpul lui Dumnezeu cu timpul hristic, cum, de altfel, este si normal. Deseori se face apel la cuvinte dintr-o anumitã serie derivativã adevãr, (de-) adevãrat, ca la o instantã supremã. Avem apoi imaginea neotestamentarã a “urmãririi” apostolice, însã în locul ucenicilor personaj este pãmîntul însusi: “încît pãmîntul m-a urmat cu credintã”. Putem vorbi, în acest caz, de o “epicã poeticã” la Elytis (asa cum vorbim la Stãnescu de Epica magna).
Ere geologice si vîrste geografice sînt redate cu deosebitã poeticitate: “se fãcu în cotloane ascunse mai rosu/ si-ntr-alte pãrti asternut cu ace mici de pin”. Cum remarcam pentru cuprinsul primei pãrti, autorul are mare apetentã pentru ritmurile ample, largi, domoale; nu mai este aceeasi ritmicitate intrinsecã a versetelor din Biblie – “ apoi mai agale/ coline coborîsuri/ altãdatã mîna lenes adãstînd întru odihnã/ cîmpiile luncile”. Este, deci, ori o vîrstã a copilãriei “creatiei”, fãrã de griji, când munca nu înseamnã blestem, ci binecuvîntare, ori existã o tainã, chiar o notã de voluptate a creatiei în firescul ei. Ca, mai tîrziu, ritmul spunerii sã se modifice: “pe neasteptate iarãsi stînci sãlbatece si goale/ nestãpînite izbucniri”. Procesul creatiei este mai putin controlat de “divinitatea” care creeazã, ceea ce întãreste ideea cã, în subtext, este vorba de omul-creator, de Poet.
Asemenea multor autori care au vãzut în Grecia - centrul lumii (Kazantzakis a identificat chiar, aproape eretic, Grecia cu Hristos), la fel si O. Elytis introduce în geografia genezei, cum era de asteptat, muntii Eladei, în urmãtoarele înduri: “Cîndva când se opri sã cuprindã cu mintea/ ceva anevoios, ceva înalt:/ Olimpul, Taygetul”. Textul este usor ironic sau tine de o metafizicã superioarã, cãci Olimpul, dupã cum prea bine stim, este sãlasul zeilor, si Dumnezeu se pare cã a plãsmuit, tolerant, ideea de zeu pentru muritori. În ceea ce priveste Taygetul, se stie, si acest simbol ascunde ideea de perfectiune, deoarece de pe vîrful acestui munte din Sparta erau dati mortii copiii care aveau vreun handicap oarecare.
Ajungem la o voce liricã mai greu descifrabilã, ale cãrei temelii poetice se dezvãluie în versurile “«Ceva care sã-ti stea într-ajutor si dupã moarte» spuse”. Acest spuse cu rol narativ în decursul poematic-liric preia rolul initial al cuvîntului demiurgic, pe care îl întîlnisem cu precãdere în prima parte a Imnului celui mare, si îl perpetueazã... Dintre toate elementele pãmîntului, piatra este aleasã sã slujeascã unei liturghii, – si în sens etimologic –, care reprezintã un aspect auxiliar al vietii de dupã moarte. Multiplele ei reprezentãri – “si ate însãilã în pietre”, “si din pîntecul gliei fãcu sã rãsarã sisturile” folosesc zidirii unui peisaj geologic primordial, tablou care corespunde, în variantã vechiotestamentarã, facerii pãmîntului. Piatra ne mai evocã acea piatrã unghiularã care nu este alta decît Iisus.
O altã etapã, în economia “facerii” pãmîntului, Geei, o reprezintã cea oferitã de versul – “jur-împrejur pe tot plaiul temeinic zidi mari trepte”. Aici, cosmogonia se combinã întrucîtva cu procesul pe care îl vom numi geogonie, cãci sensul zidirii este ascensional, pãmîntul alunecînd, usor, spre cer.
Finalitatea partialã a acestui lucru este descoperirea unui tãrîm simbolic care prezintã semnele unui spatiu comun, reperabil într-un model peninsular, mediteraneean, posibil balcano-italic: “albe cismele de marmorã”, “mori de vînãt”, “mici turle trandafirii”, “si-nalte porumbare bortelite”. La nivel micropoetic, cismelele, morile de vînt, turlele, porumbarele individualizeazã peisajul, care altfel era prea general, extins, transformã cu gingãsie imaginea Duhului Sfînt, puternic, ce “se purta pe deasupra apelor”, în aceste mici, dar profunde manifestãri si aduce în memorie un timp bizantin din care nu lipseste spiritul venetian.
Însã, deodatã, concretul se loveste dur de abstract: “Virtutea cea cu patru unghiuri drepte imagine severã, cripticã a Geei, care posedã patru puncte cardinale (asa cum existã virtuti cardinale). În acest punct, trebuie sã apelãm la Dictionarul de simboluri, ca sã decriptãm, pe deplin, simbolistica cifrei patru. Simbolurile acestei cifre sînt multiple, dar vom selecta pe cele mai importante – “Semnificatiile simbolice ale numãrului patru sînt legate de cele ale pãtratului si ale crucii. Din vremurile apropiate de perioada preistoricã, numãrul 4 a fost folosit pentru a semnifica solidul, tangibilul, sensibilul... Pe toate continentele, conducãtori si regi sînt numiti: Stãpîni ai celor patru mãri, ai celor patru sori... ai celor patru vînturi, patru stîlpi ai Universului, patru faze ale lunii, patru anotimpuri, patru elemente, patru stãri de spirit, patru fluvii ale Paradisului, patru litere în numele lui Dumnezeu (YHVH), patru litere în numele primului bãrbat (Adam), patru brate ale crucii, patru Evanghelisti etc. (...) tetraktys-ul pitagoreic se realizeazã prin adunarea primelor patru numere (1+2+3+4)... Numãrul patru simbolizeazã terestrul, totalitatea celor create si a celor revelate” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, volumul 3, Editura Artemis, Bucuresti, 1995, p.28-20).
De aici încolo, vom asista, adesea, la conjugarea unui tip de sintaxã care apartine mesajului biblic, cu functii poetice noi, cum ar spune Jakobson, relevate de Elytis în manierã personalã. Asadar, analizînd versul “ªi fiindcã a vãzut cã e bine unul pre altul sã îmbrãtiseze”, acesta trimite în primul emistih (“ªi fiindcã a vãzut cã e bine”) la sentinta biblicã “toate erau bune foarte”, în continuarea cãruia existã celãlalt emistih – “unul pre altul sã îmbrãtiseze” –, în care aspectul reflexiv al verbului este eliminat, pentru a scoate în evidentã varietatea elementelor nou create, între care se instituie legea ordonatoare a iubirii, ordo amoris de care vorbeste Max Scheller.
Rezultatul firesc este – “s-au umplut de iubire marile adãpãtoare”, unde ultimul cuvînt din vers contine deja, în germenii sãi poetici, ideea creãrii tuturor vietuitoarelor, s-o numim biogonie; este, de fapt, a treia etapã biblicã. Ceea ce caracterizeazã tabloul cosmogonic la Elytis este impresia de prospetime, imaculare a începutului, a arheului lumii, încît expresii precum “nealbit borangicul eterului”, “Cel verde în flacãrã, neruptul din cer” care sînt risipite ici-colo, în diverse imnuri, se articuleazã cu usurintã la versul din imnul de fatã – “blînd s-au plecat (dobitoacele)”.
Un alt aspect care unicizeazã intentia poeticã la Odysseas Elytis este, în altã ordine de idei, faptul cã dintr-un punct focal construieste o axã de imagini, constelatii de semnificatii. În acest sens, în substantivul adãpãtoare fuzioneazã mai multe coduri poetice si culturale referitoare la ieslea din Bethleem, la Cain si Abel si la aparitia pe lume a diferitelor animale – “blînd s-au plecat dobitoacele vitei si juncane/ de parcã-n lume n-ar fi fost ispititã”. Este unicã aceastã punere una lîngã alta a douã idei care se referã la axa semanticã atingere – ne-atingere, sesizate în semnificatia actiunii de a se adãpa (atingerea usoarã a apei) si semnificatia cuvîntului ispitã, partial sinonim cu tentatie (fãrã sã uitãm si sensurile din francezã). Supradimensionate la nivelul concretului, aceste semnificatii se convertesc sublim în stihul “de parcã încã nu s-ar fi aflat cutite”.
De aceea, senzatia de nouã nastere, frãgezime, se aflã pe acelasi prag cu puterea, cu lumina izvorîtã din energia creatiei. “«Putere cere pacea s-o înduri» grãi” este un alt vers care aratã cã cele douã forte trebuie sã fie compatibile. Gesturile imediat ulterioare care derivã din aceastã atitudine sînt: “si rotindu-se-n loc cu palmele deschise semãnã/ lumînãrele sofran campanule/ fel si chip de stele ale gliei” etc. Cu aceste plante, vãzute ca niste “particule” ale pãmîntului (datoritã oximoronului total “stele ale gliei”), sîntem martorii unei oglindiri a universului de sus în cel de jos.
Pe lîngã simbolurile cunoscute, frunza capãtã noi semnificatii, cele ale fertilitãtii (“c-o frunzã gãuritã”): “Frunza participã la simbolismul general al regnului vegetal. În Extremul Orient este unul din simbolurile fericirii si ale prosperitãtii” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, volumul 2, Editura Artemis, Bucuresti, 1995). La sfîrsitul acestei pãrti a poemului se aflã versurile sintetizatoare, refrenul – “ACEASTA/ e lumea cea micã, cea mare”, ilustrînd cvasiegalitatea dintre microcosmos si macrocosmos.
Subordonarea omului fatã de cosmogonie tine de ceea ce aprecia Andreas Rados si anume cã “monologul lãuntric conservã si resuscitã cu intensitate o amintire idealã, consolatoare, iar poetul posedã stiinta de a trãi în prezent, într-un prezent pe care memoria nu-l poate trece sub tãcere” (Andreas Rados, Echivalente culturale. De la Odysseas Elytis la Nichita Stãnescu, Editura Cronica, Iasi, 2001, p.184). Re-constructia imaginii paradisiace dispune, la acest poet, de necesarul omenesc. Într-un final, revenim la motivul luminii, luminã care îsi va etala strãlucirea si în celelalte fragmente ale poemului, ca de altfel în toatã creatia lui Elytis.

Home