ARTE POETICE LA ROMÂNI (XXIII)
V. VOICULESCU
(1884-1963)
Poezia si viata
Cîntecul si poezia sînt izvorîte din aceleasi nevoi ale vietii de rînd. Nevoia de exprimare a simtămintelor, de comunicare a gîndurilor le-a dat nastere, ca unor gesturi. Ce-a fost la început: cîntecul sau cuvîntul? De bună seamă că mai întîi a fost modulatia nearticulată, fluierul lin al gîtlejului, venit după tipătul de groază si răcnetul războinic. Dar cîntecul ca fenomen de artă, odată găsit, a însotit apoi viata în toate vicisitudinile ei, dragoste, moarte, bucurie, durere, pînă si în ostenelile muncii. Opintirile, ridicările lucrurilor grele se fac cu un fel de modulare ritmată, asa cum se aude pretutindeni. Graiul, la început, a fost un material plastic extraordinar. Limba primitivă era un monument de exprimare imajată. Tot ceea ce geniul si talentul literar se căznesc să inventeze ca putere si noutate de exprimare, primitivul le găsea dintr-o tîsnitură, dintr-un joc liber al fanteziei si al vietii... De aici arta si forta de inventie plastică, metaforica limbilor primitive, din care ne-au ajuns si nouă frînturi tocite si uzate. Ce noutate într-un grai care broda expresii ca acestea: mi-a fulgerat prin gînd, m-a trecut un cutit prin inimă, m-a tintuit cu ochii. Soarele era pentru ei ochiul cerului, norii erau cirezi de vaci mănoase pline de laptele hrănitor al ploilor. Viata asa cum o duc azi primitivii din Africa, este de la nastere pîn-la moarte, zilnic, nedezlipită de artă, ca de o emanatie firească. Magie si artă primitivă, se împletesc si aproape robesc viata negrilor care nu pot scăpa de lanturile lor. De la tatuaj, găteală si coafură, pînă la cîntec si dans viata negrului este un ritual, o ceremonie de artă viguroasă.
Încetul cu încetul însă, în virtutea diviziunii functiilor, arta a început sa se separe de viată. Ea n-a mai plutit ca un reflex, lumină materializată peste toate domeniile vietii. Activitătile s-au despărtit si s-au închis fiecare în domeniul său strict. Complexitatea vietii, lupta pentru existentă, nevoia de perfectionare si precizie, observatia strictă n-au exclus dar au oprit în loc preocupările de artă din traiul zilnic. Dar urmele artei au trăit si trăiesc încă, pînă în cele mai elementare lucruri ale mîinilor noastre. Temeliile vietii noastre sînt pătrunse de artă. Cu cît omul a progresat si viata socială s-a complicat cu atît el nu a mai putut trăi viata integrală a primitivului. Specializarea functiunilor s-a impus ca o conditie de propăsire. în societatea evoluată arta a devenit o functiune exercitată de o categorie anumită de oameni pentru folosinta tuturor. Arta ajunge constientă de ea, de scopul si de mijloacele ei, caută să biruie si să acapareze. De acum ea îsi studiază propriile-i legi, îsi fixează principii si canoane, se purifică si se sublimează. Mijirile ei în lucrurile casnice, licăririle ei în traiul de rînd, uimitoarele-i realizări ca niste revelatii în desenul de pe o haină de purtare, sînt nesocotite, uitate. A trebuit să vie spiritul modern care să dezmormînteze toată comoara de artă îngropată în viata casnică a popoarelor, tot imensul geniu nativ din folclor. Arta, despărtindu-se de viata umilă a insului, osebindu-se de muncă, de toate înfăptuirile mărunte ale omului practic, a trecut în domeniul social, însotind acum viata cea mare, viata publică a popoarelor. Cultul religios, Războaiele, Ambitiile comune, sufletul obstesc iau arta ca suprem mijloc de exprimare grandioasă. Temple indiene, palate babiloniene, monumente egiptene, piete grecesti în care coboară un întreg olimp de marmoră, peste tot arta se arată acum superioară vietii. Tovarăsa umilă de odinioară este o stăpînă superbă, arătînd vietii perfectiunea către care trebuie să tindă. Arta publică monumentală, mai ales în antichitate, păstrează totusi legături strînse cu viata... arta nu era numai a unei caste, a cîtorva insi. Această artă nu se ascundea în case, nu se monopoliza de bogătasi – era a tuturor, risipită în agora, sau în forum, semănată sub portice, expusă în templele deschise. Arta era o scoală de viată prelucrată, transfigurată, rîvnită de toti, trăită de oameni perfect superiori, un Pericles, un Platon, un Petronius. Arta sacră a teatrului, precum si cea superioară, a jocului olimpic, erau ale tuturor, ale poporului, aproape gratuite ca o compensatie pentru lipsa lor din viata individuală căreia fuseseră răpite. Viata se despăgubea public, cu prisos si în mare, de ceea ce pierduse în particular. Toate manifestatiile artei antice poartă această pecete socială, de artă consacrată obstei, închinată tuturor, un bun comun... Arta plastică modernă este în dezacord cu viata. Din ce în ce mai enigmatică, mai abstrusă, ea se singularizează, pînă la completa neîntelegere. Trebuie o educatie specială si mai ales o bunăvointă deosebită spre a gusta si întelege manifestatiile noi ale artei de azi atît plastică cît si literară. Absentă de viata si simtirea obisnuită, abstractă pînă la linie, redusă la geometric, arta ajunge un rebus pentru viata obisnuită care n-o mai pricepe si de care nu se mai interesează. Arta nu mai e nici realitate, nici imitatie, nici ideal. E o algebră individuală, un capriciu plastic evadat complet din legile organice ale oricărei arte în legătură cu viata. Ea satisface pe cel ce o execută si cel mult pe snobul care n-are opinie. Dar lumea cealaltă aleargă flămîndă tot în muzee. Iar poporul cel mult trăieste necontenit în arta lui simplă de care nu se desparte de la nastere pînă la moarte. Arta populară face tot una cu viata. Viata nu poate exista fără artă, sau fără un simulacru al ei.
Trebuie redată vietii arta care s-a iscat odată cu ea. Podoaba care să-i acopere goliciunea si urîtenia. Viata de azi trebuie să-si găsească echilibrul într-o artă a ei proprie. Multimea îsi asteaptă tînjitoare artistii si o artă legată de viată.
1938
Studioul de poezie, 27 ianuarie 1969
