DIN NEANTIA ÎN INCONIA

Chiar dacã volumul de poezii al lui Raul Constantinescu, Neantia, de la editura Signata Timisoara, 2002, apare în colectia Liliput, semnatarul poeziilor ne invitã, cu o perseverentã demnã de invidiat, într-o lume utopicã vastã, numitã, cu aceastã ocazie, Neantia. Din cuprins fac parte sectiunile Neantia, Torsiunea obiectelor, Inconia, Fereastra opacã.
Dacã, în volumul Aventurare în marele refuz, motivului transcendent îi erau subordonate axial toate celelalte avînturi ideatice, aici “refuzul” este depãsit, interdictia îndepãrtatã, astfel încît se ajunge la un sentiment de saturare, iar intrarea în Neantia, adicã în universul ce se aflã dincolo de limita initialã, nu mai este un  scop în sine, de vreme ce aceasta e populatã cu “creaturi” dintre cele mai lumesti.
Poetul îsi permite, în acest caz, o pozitie nonsalantã, mult prea familiarã fatã de Dumnezeu – Cu Dumnezeu umãr la umãr: “Cu Dumnezeu umãr la umãr/ dintotdeauna pretutindeni/ aici si acum luptãm/ mereu sus pe mãri în cer pe baricade/ dusmanii-s tot mai multi ca frunza iarba/ cameleonicii serpi scuipînd venin/ lumi împînzesc cu florile iadului/ ademenind unduind...”.
Familiarizat, dupã cum am spus, cu cele mai noi viziuni asupra poeziei, inclusiv cea postmodernistã, autorul profeseazã el însusi un atare tip de poezie, convins fiind cã fragmentarea, adicã reflectarea realitãtii într-un mozaic recuperat din mai vechile tãndãri ale oglinzii lui Narcis, este modul poetic cel mai actual. Vom cita, nu numai fragmentar, ci în întregime, Fractalia-izvoarele poeziei: “Lume imposibilã fractalia.../ plonjeazã albe lumi prin negre lumi/ simfonii de curbe invizibile/ din loc în loc iubindu-se-n noduri/ fire plase mingi de foc/ în spatiul pluridimensional neintuit/ neînchipuit // fragmente înfometate de întreg // în continuã împreunare/ orgasme ale absolutului/ din neant se smulg într-o clipã/ eternã/ ce le încheagã pe toate // în cosmosul-alveolara-carte-în care se înfiripã poemul”.
Iatã de ce toate lucrurile lumii noi apar contorsionate, ca în sectiunea Torsiunea obiectelor, banda lui Möbius fiind desfãsuratã ostentativ si în volumul anterior. Urmînd acest sens, paralel cu tãrîmul Neantiei ia fiintã cel al Inconiei, univers care are ca tintã concilierea exterior-interior, prin aluzii la iconic si in-conic, univers în care, încã o datã, poetul vrea sã etaleze unicitatea elementelor sale constitutive, descoperind si fata si reversul acestora, în acelasi timp.
Tulburat, poetul trãieste, astfel, ek-staza si en-staza, simultan, ceea ce pentru altii nu fusese posibil (versurile “planeazã floarea vãzduhului”, “zodiacul ne dãruie vietii memorie” din Inconia, respectiv Umbra umbrei). Leitmotivul se prelungeste în fragmentul de volum Fereastra opacã, pe aceeasi axã deschidere-închidere (“Ziditã la usi odaia aceasta/ doar cu o fereastrã opacã de gheatã/ printre gratii priveste-n afarã”). Autosuficienta este spulberatã, totusi, de zeitatea solarã: “pânã rãsare soarele/ topind-o”.
Rãsuflãm, asadar, usurati, când poetul iese din starea cam crispatã de reverie si intrã în cea a umorului balcanic cotidian, condimentat cu piper românesc: Aventurile unui Pokemon – “Uite un pokemon/ pe casa lui Filimon/ dansînd stînd în cap/ cu mintea în protap/ si cu nasuflete un burete/ gîtlegãu botine/ merge parcã vine în casã la tine/ cu litere latine // s-avem pardon/ uite-un vînãt pokemon/ cãlare pe tirbuson/ survolînd un maidan/ cautã un taliban/ cu maidanez de pekinez”.
Raul Constantinescu iese, în acelasi timp, din starea de excesivã interiorizare pe care o cultivase pânã mai deunãzi, acordã neologismului functie expresivã si, dacã doreste sã inverteascã limbajul, ca de multe ori, o face convertindu-l si investindu-l cu putere creatoare de lumi (Neantia, Inconia).


POETUL-SCOICÃ

Odatã cu volumul Durerea perlei /Editura Astra-Nova, Brasov, 2001), scriitoarea Ana Stan Popescu ne dezvãluie o fatã a poetului care vrea sã ajungã mereu din strãfunduri cãtre luminã. Întunericul se transformã în luminã si printr-o tematicã insistentã ce cuprinde “lumina vorbitoare”, lumina care tace, lumina care glãsuieste; cîteva felii de luminã putem decupa din unele poeme – “soarele mã va prinde/ cu amurgul pe drum” (Inefabila aventurã), “ferestrele multiplicã/ durerea ochiului de sticlã” (În nefiintã). Însã sã vedem ce spune poemul-pilot: “nu mai pot fi oarba/ dusã prin labirinturi de o luminã rea/ în care ani de zile am crezut” (Durerea perlei): se cristalizeazã aici un sentiment platonic, în care elementul de referintã este o luminã de tip negativ.
Asadar, motivul luminii se naste dintr-o violentã fãrã precedent – “un bocet de mierle îmi sperie glasul/ îmi sparge fereastra” (Alt capãt privesc). Din aceastã manierã de a privi lumea se proiecteazã si un titlu foarte transant Moartea: “ea este însãsi groapa...”, “eu vã rãpesc din prea multã iubire”.
Motivele secundare ale luminii, fereastra, ochiul, se dezvoltã în poezii precum Nici casa ta: “ci însusi ochiul tãu/ era vrejul calm/ ce înspre ceruri/ se ridica orbit/ de-atîta patimã...”, Lacrimi de piatrã: “ochiul închis/ sub greutatea stelelor/ sub multimea ierbii/ acoperã trupul tãu/ lîngã lacrima pietrei”.
În prelungirea “ochiului de sticlã”, rece si voit obiectiv, se aflã deseori vãzduhul (“O copilã/ îsi înaltã privirea/ Si atinge cerul” – Primãvãratecã, “Apoi a fost un cîntec despre întunericul/ care se lasã rostogolit/ pânã-n bratele mele” – Minciuna si ruga). Peste ochi se suprapune luna, într-un periplu poetic care duce “dincolo de luminã”.
Pierdut în meandrele cãutãrilor si ale oscilatiilor între întuneric si luminã, poetul pare a realiza un demers ne-unitar, dar coborît la aceeasi scarã poeticã prin prezenta lui dincolo (“din aburi ies/ dincolo m-adie mireasma unui flaut” – Din aburi, ies). Starea poeticã ce rezultã din toate aceste încercãri dramatice de a umple viata cu frumusetea poeziei este o stare predominant elegiacã.
Stãpînite de aceastã ipostazã, poeziile Anei Stan Popescu alunecã usor spre autoreferentialitate, devenind arte poetice (Ecoul cerului, Starea de galben), unde sintagmele poetice sînt atinse de o concretete maladivã: “frige carnea poemului meu”, “dealurile de verbe”, “domeniu cu stele”. Deci, cu toatã aparenta discretie poeticã”, poemele din Durerea perlei... suferã.
Poezia-suferintã este conotatia principalã a acestui volum, frumusetea perlei însemnînd totodatã o ranã pentru scoicã (citeste poet), idealul fiind “încarnarea în luminã” (Aventura poeziei).


COMPARATIILE NASC NELINISTI

Dupã cãrtile care i-au apãrut, Oglinzile noptii si Chemarea luminii, prin placheta cu titlul oximoronic Nelinistea macilor (Ed. Astra-Nova, Brasov, 2002), Aurelia Rânjea continuã jocul poematic de autoare care vrea sã ajungã pînã si la ultima picãturã de sînge a poeziei si sã atingã niste utopici “maci albi ai sufletului”. Desi macii sînt florile emblematice ale verii, totusi poetul, prin forta fantezistã de care dispune, îi poate proiecta într-o primãvarã eternã, când “sufletul înfloreste primãvara” (am citat din Cuvînt înainte).
Ici-colo sînt presãrate, asemenea macilor, cîteva nuclee simbolice, încãrcate de prea multã emotie – “Doar o candelã tremurã/ Pe tãrm;/ Cea din castelul meu” (Vînt de iubire), “Marea respirã adînc./ Se-nveleste cu aripile-i grele”. (Licãr); “Iarna se destramã/ Ca un sal uitat într-un cufãr”. (Geometrie nouã).
Falsa timiditate, ascunsã, uneori de locuri comune (“Ca pe-o icoanã/ Te strîng la piept” – Mama, “poetul se retrage/ În turnul lui de fildes” – Turnul de fildes) este compensatã prin imagini mai îndrãznete precum “Cu scînteia-mi de suflet/ Sã aprind dimineata!” (Scînteie de suflet), “Încã mai tin în mînã/ Buchetul de secunde/ Violacee al bunicii” (Focul copilãriei) sau “Inima mea e ca o scoicã/ În acre, precum o perlã,/ E închisã iubirea” (Marea din mine).
În schimb, ceea ce i se poate reprosa, cu blîndete, autoarei, este abundenta tropului numit comparatie, întîlnit aproape în fiecare poem (“Ca un strigãt, ecoul dorului” în Amãgire; “Tãcerea... ca o rugãciune de Florii” în Confesiuni – sublinierile ne apartin), comparatii care obosesc usor prin nota de explicit, când, mai proprii ar fi fost metaforele, mai vii si mai potrivite cu acea trudã prin care poetul, asemenea unei scoici marine, dã la ivealã perla poeziei.
Pasiunea poeticã însã nu lipseste: ea este exprimatã, dupã cum am mai amintit, în predilectia pentru anotimpurile calde “Te-am cãutat si azi în umbra macilor” (Vara) si pentru culoarea rosie – Femeia în rosu – “O vãd mereu/ Aprinsã în singurãtate”.
Ne oprim aici, un pic epuizati de multitudinea de asemãnãri pe care le gãseste poeta (uneori, cel putin 3 comparatii în acelasi poem), cu încrederea cã ele sînt subordonate analogiei din titlu – nelinistea macilor, cu atît mai mult cu cît asteptãm sã se împlineascã urarea din Curcubeu, poeta fiind constientã de menirea poeziei si a sa: “Poemele mi le asez/ Într-un curcubeu/ peste milenii”.

VOCATIA LUMINII

De la volumul anterior pînã la Chemarea luminii, Editura Astra-Nova, Brasov, 2002, al autoarei Aurelia Rânjea, asistãm la o consolidare destul de spectaculoasã a limbajului poetic uzitat. Expresia poeticã se limpezeste si face loc, deseori, unor comparatii mai solide, în care relatia de similitudine invocã termenii aflati în armonie unul cu celãlalt. Sã luãm, de pildã, poezia Timp alb: „Uneori timpul este alb;/ ca un vers;/ ca o statuie de marmurã./ În el, secundele/Tremurã-n frunze/ Apusul curge/ În sunet de clopot.”
Nostalgia pentru Apollo se face simtitã si la nivel ideatic, si în cel formal, dupã cum ne stau mãrturie poeme ca Cenusa timpului („...Eul a triumfat./ Ca o ramurã de mãslin,/ Sufletul meu mlãdios creste./ Peste cenusa timpului, Necuprinsul din el/ Se îmbracã în luminã.”), Nedumerire („Cuvântul stã în umbra faptei/ Si se tînguie ca o trestie”), Simetrie („O mare de luminã mã inundã/ Ca o alegorie a gloriei”).
Desi motivele luminii întrevãzute de autoare sînt, putem spune, de acum clasice, eminesciene – oglinda, muzica, iubirea, linistea –, dupã cum observãm si în Muzica lumii, Linistea lumii, O mare dilemã, totusi, în lupta pentru armonizarea dintre fond si formã, poeta e atrasã de mai vechile nelinisti si de simboluri noi (amintind, uneori de Poemele luminii). Asa se petrece si cu Ritual trist („Usa Universului nu are cheie./ E aruncatã în noaptea timpului”) sau cu Asteptare („În fiecare zi/ Sper sã primesc/ Un semn al destinului./ Mã înspãimîntã/ Aceastã mare tulburatã/ Si asteptarea mã trezeste.../ Pînã si barca-i speriatã...”).
Eliminarea hazardului este premisã, sau, dacã vreti, miza de la care porneste autoarea, dacã luãm în considerare atît continutul, cît si substanta poeziei sale. Asadar versurile „Acolo sus, Dumnezeu/ Nu joacã zaruri” (Nu joacã zaruri) nasc alte versuri precum „Privesc întrebãtor/ Oglinda lumii./ Cu bratele nu pot/ S-ating misterul/ Ascuns în ea, Cãci tare mã orbeste/ Tãcerea ei.” (Tãcerea oglinzii); „Pe tãrmul oglinzii/ Vãd nisipul curgînd/În secunde” (Izvorul fîntînii).
Îndoiala provocatã de întrebarea referitoare la natura solidã sau fluidã a luminii genereazã, la rîndul ei, oscilarea între diverse stãri poetice relevate prin unele versuri mai pregnante: „Iar timpul se nãpusteste/ Asupra noastrã ca un meteorit” (Provocare); „Natura învolburatã se revarsã/ Peste digurile imaginatiei” (Ideea), „Rîuri de plasmã spiritualã/ Curg peste lumina ostenitã/ Ca tînguiala vîntului/ În bratele morii” (Nedumerire albã).
Versuri, versuri care, asa cum ne spune poeta, si cum ne face plãcere sã credem, parafrazînd, se leagã unele de altele într-un ADN poetic la capãtul cãruia se aflã Dumnezeu!


ELOGIU ELEGIEI

Titlul oferit de Ionut Tene volumului sãu de poezii, Elegie omului simplu (Napoca Star, Cluj, 2002), pare demodat, însã, la lecturã, observãm cã, de fapt, prima impresie, de vetust, este contrazisã de aspiratia de a re-descoperi si a re-dimensiona umanitatea, dupã tiparele personale ale poetului.
În aceste paradigme de gîndire si simtire se re-instaureazã chipul lui Dumnezeu-Hristos si, implicit, dupã aceea, chipul Fiului Omului – Vierii lui Iisus: “Via ce naste în ceturi/ seara de searã/ Iisus culegînd boabele din sîngele vinului/ Frunzã cu frunzã/ Oamenii pe dealuri/ Toamna aceasta de culoarea mustului/ Fosnetul de pelin al izvoarelor/ Cîntecul vierilor amurgind/ iarna Crãciunului/ Ultima oarã/ Ultima orã/ Toamna ruginind Cerul/ Cuiele din Trupul Meu/ Doamne”. Este, în acelasi timp, o recuperare a timpului sacru, amestecat prea des, în prezent, cu cel profan; acest lucru ni-l spune, cel putin, al treilea vers din poem: “Iisus culegînd boabele din sîngele vinului”.
Poetul a ales aceastã specie deoarece corespunde timpului evocãrii – Elegie de toamnã (dedicatã poetului Dumitru Cerna) – “Se lasã grea toamna/ ca o mãnusã de vînãtor/ pe ochiul îngãlbenit de moarte/ al cãpriorilor”. Din acest sentiment al întoarcerii în timp este generatã, desi nu ne asteptam, o senzatie de prospetime pe care o instalase definitiv în poezie Nicolae Labis.
Toamna este anotimpul obsedant în acest volum al lui Ionut Tene si ea înseamnã nu numai sfîrsit, ci si început, un început al sfîrsitului. Erosul si thanatosul se contopesc în pledoaria poeticã imagisticã si capãtã o nuantã crestinatã: “Numai mîna ta/ sînge prelins din cuiele lui Iisus” (Mîinile ei, mîinile tale). Anotimpul de care aminteam desfãsoarã multiple nuante catabazice, periplul poetic reprezentînd mereu o coborîre: Cãlãtorie spre sud – “Drumul spre sud e drumul/ spre Drum”. Drumul este un “accesoriu” firesc în bahajul omului simplu: “palmele mele/ navigheazã asemeni lui Ulise/ tãrîmul uitãrii”.
Uneori, omul simplu trebuie sã fie despovãrat si de grijile pe care si le face fatã de limbaj: poeziile lui I. Tene iau cîteodatã aspectul unor incantatii primordiale – Cinã bunã: “Poftã bunã/ Viatã bunã/ scîrtîie a zgurã/ blestematã veche runã”; Iubire de o Lunã: “Sînii tãi ne-ncruntã vise/ pulberea de drumuri ninse/ Lunã plinã plin/ Pelin”.
Dumnezeu este vãzut în ipostazã androginã, pentru a augmenta, cu un dor în plus, aspiratia spre cel Multdorit: “Dar ce/ Numai Tu/ Singura mea iubitã/ Tu pescãrus tremurãtor/ peste valurile izbite de stîncile mãrii” (Dor de Odin) sau “Dã-ne Doamne/ Doamne/ Sufletul de Doamne/ Domn...” Dacã invocãm iarãsi perechea eros-mors, autorul preia unele influente contemporane, cu aluzii privind la petite morte: “Moarte, tu/ fecioara vietii mele!” (Invocare).
“Ahtiat”, la modul poetic, dupã trecut, ca formã de eliberare de prezent, autorul mai observã însã si realitãtile care trec pe lîngã el – Troleibuze: “Oamenii plezneau asemeni/ boabelor de mazãre în pãstãi/ Troleibuze pline de nebune/ viata fãrã pic de glume”.
Elegie omului simplu este plasatã la sfîrsitul cãrtii, ca un avertisment – “Omu-i simplu/ bãtãtura/ Blocului de zei/ Sfintirea/ Vorba-i sînge/ Învierea/ Scîncet pe asfaltul rece/ Glasul rotilor de tren”. Dacã elegiile poetului sînt legate, etimologiceste, de plînsul omului simplu prin anumite valente incantatorii, atunci ele îsi ating scopul cu prisosintã.


MELANCOLIE DE VULCAN DE HORIA ZILIERU

În acest numãr al revistei noastre, încercãm sã prezentãm volumul de poezii al lui Horia Zilieru, Melancolie de vulcan, antologie apãrutã la Editura Junimea, Iasi, 2001.
Evolutia artisticã a poetului e urmãritã în nu mai putin de 18 sectiuni.
1) În primul rînd, în Florile cornului tînãr (1961) constatãm o poezie cu tente blagiene, contaminatã de un imagism puternic: “Departe-acum în toamna cu petunii/ tu ai plecat cu soarele-n amurg/ lovesc în ceatã plopii si lãstunii/ cu fosnet de tafta sub geamuri curg” (Interior).
2) Masca purtatã în Orfeu îndrãgostit (1966) este croitã din panteism si panmuzicalitate, asa cum se contureazã în Orfeu îndrãgostiti (poezie dedicatã lui Eugen Simion) – “Grîul din mit se macinã sub tãlpi/ (ce mori de vînt în craniu umblã lin!)/ si erinii pe umãrul mai jos/ cu clont si gheare sfîsie destin” si în Eurydice – “Duhul rãpit învinuie cu faguri/ de îndoialã lave reci se cern/ între-nvieri si moartea scrisã-n praguri/ si strig la jumãtate de infern”.
3) Unele imperfectiuni ale dictiunii poetice anterioare sînt corectate în Alcor (1967), sectiune ce împrumutã, probabil, numele programului si al societãtii de criogenie, de “mumificare” la temperaturi negative a celor ce cred în reînviere... Nostalgia coborîrii în infern, în care era implicat ca personaj liric Orfeu, se transformã în melancolie provocatã de regressus ad uterum, de copilãrie, ca sansã a uitãrii mortii, în poeziile Aproape de copilãrie, Ninge naiv – “Neagrã-i zãpada în care (o datã...)/ înger de pazã zideai/ dintr-o noapte/ semn sã ridice soptindu-si streinul/ – o puritate”; “ninge naiv cu suflet de poet/ pe toamna fãrã foi si porti de bal/ muze-adormite-n calcarul regret/ gem insomnii de ierbi pe chipul pal”. Fiorul frigului, înteles ca depersonalizare, este relevat fie prin nuclee de interes poetic precum zãpada, fie prin perechi antonimice ca în Amon-Ra.
4) Oscilînd constant, asemenea unui vajnic mãsurãtor al scurgerii timpului, poetul se refugiazã, în sectiunea Iarnã eroticã (1969), la celãlalt pol al existentei, recuperînd totusi ecouri din Alcor. Aceastã parte reprezintã o “Cîntare a cîntãrilor” autohtonã, cuprinsã în imnuri care se numesc, firesc, conform explicatiilor precedente, Rug, Hymerã în iarnã, Iarnã strãveche, Tragica muzã, Tu. Vom cita din prima si din ultima – “Subt rîu de roze mari în izbãvire/ arde un rug în tragica zãpadã/ un craniu alb pe vinovate lire/ din gîturi lungi de lebãdã eladã” si “Foc de pãduri la tropice în vin/ capcane blînde seva adormitã/ si limba un sãrut de sulamitã/ în ocna jurãmîntului divin”. Se observã, într-adevãr, o evolutie liricã, deoarece de la voit percutanta imagine oximoronicã a “rugului în zãpadã” (!) se ajunge la sensuri mai subtile.
5) Cu Umbra paradisului (1970) se deschide o nouã etapã si este legitimatã vocatia de nostos, adicã de fiintã care se întoarce mereu la patria supremã, fie ea numitã “rai” sau poezie. Se pare cã umbra paradisului, a amintirii, se proiecteazã pe toate lucrurile pãmîntului (Umbra paradisului, Exil cu eros, Fiica Somnului, Subt cenusa stelei în Zamaragdia, Litanie de somn). Aceste lucruri capãtã astfel o dozã acutã de idealitate – “Spre gura mortilor cu strinse sere// unde pãcatul vechi serbeazã nuntã/ aplec golite vase efemere/ si coardele vibreazã vocea sfîntã”; “Pe pînza mortii acul îmi aratã/ un pod de-argint spre rîul de petale/ cu corbul calc pe tobe si chimvale/ subt coapsa ta de muguri apãratã”; “Vapori religiosi tîrãsc pe buze/ imagini duble pânã-n tristul os/ divinitãtii fãrã de chip difuze/ om-soare si femeie/lunã jos”; “Femeie-fruct ce sîmburi fug de tine/ cu serpii în grãdina diafanã?/ mã uit prin prundul rosu printr-o ranã/ pe scara ridicatã-n vãmi virgine”.
6) În acest ritm, al ciclului vital ce include atît bãrbatul, cît si femeia, intrãm în interiorul semnificatiilor din Nuntile efemere (1972), fragment dedicat, desigur, pãrintilor: “Mamei mele, Ana —————- tatãlui meu, Marin”.
7) Între Nuntile efemere si Cartea de copilãrie (1974) trecem usor de la balare – cîntec si joc, la ludus – joc pur si simplu! Din pãcate, avem doar un poem, cu reverii din La fontaine, prin care sã ilustrãm acest lucru: “Parcã ieri/ alaltãieri/ spicul sã mi-l treiere/ spicul nalt de grîul grai/ m-a trezit un greiere/ în siac de putregai”.
8) Din Zmaragdia poposim în Australia (1975), alãturi de sufletul-migrator (sau emigrant?) al poetului care îsi manifestã l’amour courtois în poeme precum Doinã pe calea robilor – “Roza —————— Doamnã de onoare/ bînd a mortilor suflare/ mi-a secat mireasma gintii/ si scînteile divine/ sunã spatiul suferintii/ prin cenusile din mine”; Sãrbãtoare – “Strãvechi amoruri intrã-n armonie/ - am fost si eu acolo pur odatã/ azi roza între sîni decapitatã/ cãldura îngerilor morti învie”; Marele foc – “si orice os golit de trista lavã/ pe cineva de dincolo întreabã:/ - fixatã-i lumea? Viermele în grabã/ îsi trage-n rozã gingasa epavã”; Elegie – “Era mugure sãmîntã/ înfãsatã-n suferintã/ cu bãtaia patimii/ din pruncia lacrimii/ ca o roabã basarabã”; Romanul rozei – “În rozã-i templul nostru pe vecie/ o pasãre (numitã vierme) doarme/ în leagãnul semintei fãrã arme/ si forta crimei albe din pruncie”; Suflet palid etc.
9) Tema principalã în FIUL LUI EROS si alte poezii (1978) este senzualismul erotic, asa cum remarcã si Eugen Simion si Martin Popa, amor concupiscentiae, dar si amor benevolentiae, ultima categorie fiind transmisã si prin intermediul procreatiei. Ne retin atentia, din aceastã suitã, poemele Cu toate corzile, Viata într-o dragoste, Valea fiilor, Rod, Umbra semãnãtorului s.a.
10) Dacã, de obicei, Narcis se invocã în asociere cu imaginea poetului, si cu toate cã idolul liric al autorului este Orfeu, din cînd în cînd cele douã ipostaze se contopesc, asa ca în Oglinda de ceatã (1979).
11) Maximum de poeticitate credem cã se gãseste la Horia Zilieru în Orfeon (1980), patria poetului.
12) Addenda la un fals tratat de iubire (1983) este, dupã cum reflectã chiar denumirea, încã o încercare de poetizare în stil asemãnãtor cu cel din Orfeu (vezi Endheduanna – în lecturã proprie ultima vamã – sau lamento pentru femeia sfîntã pânã la moarte).
13) Ca un cavaler rosicrucean al zicerii poetice, scriitorul nostru se întoarce la Rozã eternã (1984), pe care o mai întîlnisem si în alte poeme.
14) În mod natural, urmãtorul ciclu se intituleazã Doamna mea, eternitatea (1987), în paradigmã voiculescianã. Dãm aici peste tot soiul de bufonerii lexicale, ca în poezia Anton Pann. Poetul nu se opreste din jocul poematic, ci continuã eretic/erotic în Colind, un colind pãgîn, de altfel.
15) Fulgerul si cenusã (1989) si 16) Doamna cu sonetul sunt legate între ele prin ultima poezie din primul din cele douã cicluri, poezie care dã titlul celui de-al doilea ciclu.
17) Mirii paradisului pierdut (2001), nu încape îndoialã, creeazã o sintezã între sectiunile de început si cele dedicate “nuntirii”.
18) Regretãm cã, din Inedite (2001), nu avem decît una si asteptam sã surprindem ineditul celor viitoare.
În greceste, anthos semnificã floare; aceasta înseamnã cã volumul antologic Melancolie de vulcan, avînd vreo 400 de pagini, este un adevãrat florilegiu, nutrit cu lava poeticã si cu nostalgie, si poate cã nu comitem sacrilegiu, apropiindu-ne prin lecturã de acest “vulcan” numit poet, pe care cititorul nu trebuie sã-l trezeascã decît cu grijã...


POEZIA ROMÂNÃ ÎNTRE MILENII DE GEO VASILE

La Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, a apãrut Poezia românã între milenii, Dictionar de autori, de Geo Vasile, în colectia “Discobolul”, al cãrei coordonator este Stefan Borbély. cartea are 321 de pagini si prezintã pe copertã un frumos desen al cãrui continut este trecerea omului prin templul cunoasterii, construit, la figurat, din cãrti, o reprezentare ce aduce aminte de frumoasa bibliotecã din Alexandria, dar si de cea nouã, modernã, care s-a re-zidit în acelasi oras.
Volumul scos la numita editurã are douã secvente: una introductivã, mai scurtã, a articolelor privitoare ele însele la lucrãri de anvergurã, dictionare, istorii si antologii, precum Antologia poeziei române în secolul XX, în viziunea si traducerea lui Marco Cugno, Istoria criticã a lirismului bucovinean, Antologia poetilor bãnãteni; o alta, mai amplã, care include 107 nume de autori, din care am selectat cîteva, nu neapãrat realizînd un top poetic – Constantin Abãlutã, Florenta Albu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Bãnulescu, Ruxandra Cesereanu, Ion Chichere, Aura Christi, Ioana Crãciunescu, Simona Grazia-Dima, Stefan Augustin Doinas, Ioan Flora, Gheorghe Grigurcu, Cleopatra Lorintiu, Angela Marinescu, Gellu Naum, Anais Nersesian, Nicolae Panaite, Marta Petreu, Aurel Rãu, Florentin Smarandache, Marin Sorescu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Arcadie Suceveanu, Nicolae Tone, Matei Visniec, George Vulturescu.
Titlurile propuse de Geo Vasile fiecãrui articol sînt în “cifru metaforic” si desconspirã pozitiv, caracterizînd sintetic activitatea literarã a scriitorilor inclusi în dictionar, chiar si celor care au auzit mai putin de unele nume – Îngerul cãzut, pseudonimul poetului, Debutul unui amant totalitar, Combustia clipei de gratie, Poezia tare de înger si demon, Ceaiul desvrãjirii, Reciclarea hazardului, Voluptatea imperfectiunii, Kamikadze: arenã sau altar, Homeopaticã, ludicã stupoare – titluri corespunzînd poetilor Adrian Alui Gheorghe, Daniel Bãnulescu, George Chirilã, Ioana Crãciunescu, Cleopatra Lorintiu, Gellu Naum, Florentin Smarandache, Cassian Maria Spiridon, Matei Visniec.
Îngãduitor si surprinzãtor în acelasi timp, autorul doreste sã afle cine a mai rãmas în poezia de dupã fundamentala, îi zice, “ruptura” (chiar asa!), înainte fiind, bineînteles, optzecistii. În Posfata numitã Autori, directii si sensuri în poezia de azi apare o altã întrebare care a stat la baza dictionarului si anume: “Care sînt individualitãtile poetice ale prezentului, din mantaua cãrora se contureazã principalele directii ale poeziei de mîine?!
Directiile pe care le subliniazã însusi autorul Geo Vasile sînt cele descrise de scriitori precum Gellu Naum, Stefan Augustin Doinas, Geo Dumitrescu, Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Aurel Rãu, Dan Laurentiu, Cezar Ivãnescu, C. Abãlutã, Grete Tartler, O. Doclin, Mircea Bârsilã, Iolanda Malamen, Nora Iuga, Angela Marinescu, Ioana Crãciunescu, Ioan Tepelea, Dimov, Daniel Turcea, Marian Drãghici, Adrian Popescu, Vasile Dan, Stefan Ioanid, Nicolae Popa, Marin Mincu, Ioan Flora, George Vulturescu, Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Pavel Susarã, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon si multi altii.
Unii dintre acesti poeti au un rol de “diafragmã”, cãci atunci când rostesti “poezia românã între milenii”, te gîndesti la un prag, iar simbolistica pragului detine douã laturi contrarii, dar nu contradictorii: conteazã nu numai faptul cã se iese dintr-un spatiu, cît mai ales cã se intrã într-altul. Într-adevãr, surprinde putin faptul cã sînt omise unele nume precum Ileana Mãlãncioiu, Mircea Ivãnescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Mircea Cãrtãrescu, Mariana Marin etc. si cititorul îsi poate pune, la rîndul sãu, întrebarea “de ce lipsesc acesti poeti?”, iar rãspunsul partial stã si în motivatia dictionarului de a se prezenta ca ceva cu totul si cu totul nou si foarte plin de vervã.
Faptul cã etichetele puse si propuse, mai bine zis chiar articolele cãrtii, abundã în sintagme substantivizate, este si o dovadã a altui fapt, cã volumul de fatã se vrea o lucrare plinã de substantã, cum nici nu poate fi altfel ca sã reprezinte ceva consistent la trecerea dintre milenii.

Home