POEZIA MARAMURESULUI

Este en vogue, acum, ca poetii sã fie grupati pe zone geografice: existã astfel colectia Poetii urbei, care cuprinde Poetii Clujului, Poetii Sãtmarului, Poetii Botosanilor etc.
Am selectat dintre Poetii Maramuresului pe Ion Bogdan, ªtefan Cãmãrasu, Vasile Muste, Gheorghe Pârja, si pe Echim Vancea. Sînt “poetii unei zone”, nu crepusculare, ci uniti printr-o obsesie colectivã relativã la zei (în cel putin cîte o poezie a fiecãruia din acesti poeti se face apelul la zeu), obsesie care face parte din nostalgia acelui “Dumnezeu a murit” si care se concretizeazã, în epoca post, post, postmodernistã, dupã atîta post (!), în inevitabila întoarcere la adevãratul Dumnezeu.
Coordonatorul colectiei ne avertizeazã, în continuare, cã “desi poate fi receptatã drept o colectie restrictivã (prin arealul de lirism dispus geografic), nu îsi propune sã formeze tipologii, nici sã închege o unitate stilisticã, ci sã mizeze pe deplina individualitate a poetului citadin”.




*
Pentru Ion Bogdan, Spatiu posibil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, avem o microantologie de autor împãrtitã în capitolele cerb alb, spatiu posibil, zoon politikon, mileniu provizoriu, memoria Sfinxului.
Prima parte, cerb alb, este alcãtuitã din versuri “obstructionate”, dupã cum aflãm din “note biografice”, volumul cu acelasi nume, obtinînd, în 1976, premiul Editurii Albatros. Autorul sãu este si coordonatorul unor reviste efemere din spatiul Timocului si al Tisei, dar eternizate prin intentie.
Ion Bogdan (Dumitru Iuga) este “un elev al lui Lucian Blaga de la care vine ideea de a sacraliza natura”, practicã “o poezie însufletitã de ethos vizionar si uman”, poeziile sale fiind “meditatii calme într-un peisaj de reverie interioarã, exprimînd un sentiment perseverent de identificare cu valorile morale”, dupã cum citim în “Referintele critice” din final.
La acest poet distingem o tendintã cãtre universal, ea putînd fi bãnuitã si din intercalãrile paratextuale – citate din Elytis, “pentru cã poezia ne dezvatã de lume”, din Rilke, “Trãiesc acum când veacu-i pe sfîrsite./ Simt suflul unei file mari ce-adie/ Pe care eu si tu si Domnu-o scrie/ ªi mîini strãine o întorc grãbite”. Din Rilke si poetii germani vin si reverberatiile autumnale din autumnalã, nostalgie, aripile toamnei, pastel de toamnã, cum vine toamna. Adept al relativismului, scriitorul Ion Bogdan se dovedeste a fi un blînd rãzvrãtit al poeziei: “împart/ adevãrul/ între/ real/ si/ iluzie// nicicînd/ realul nu/ va/ fi/ mai/ adevãrat/ ca/ iluzia// cea/ sigur/ pre/ vestitoare” (mc2).

*
ªtefan Cãmãrasu scrie Turnul înclinat al zilei, la Editura Universitãtii de Nord, Baia Mare, 2000, o carte în care se profeseazã o sensibilitate francã, dacã se poate spune asa, fãtisã. În 1974, se spunea despre el: “Cînd i-am citit primele versuri a fost pentru mine o bizarerie. De unde atîta viatã la numai douãzeci si unu de ani, de unde atîta experientã existentialã condensatã într-o singurã fiintã si la o vîrstã care marcheazã, în mod obisnuit, abia începutul unei personalitãti” (Ben Corlaciu, “Luceafãrul”). Aceastã sensibilitate îsi lasã amprenta în poeme precum Cer (“Rãmîne mereu cer deasupra noastrã/ oricît l-am irosi spãlînd viori,/ mai pierdem cîte o pasãre mãiastrã,/ mai zboarã neprimite cirezile de ciori”), Cînd poezia, Am fost un visãtor precoce, Îmblînzitorul de cuvinte, Comparatie cu albina, Fãrã titlu, Acuma, când pe apa serii, Ca sã fie cuvintele, Mi-e limba ca un tun în gurã, Totdeauna Manole, Întîlnire pe hîrtie.
Scriitorul ªtefan Cãmãrasu, ca mai toti maramuresenii, se întoarce la tãrani, pe care nu se sfieste sã îi numeascã întocmai. În schimb, fatã de altii, este marcat de un surplus de continut, pe care încã nu reuseste pe deplin sã îl îmbrace în formã, asa cã vesmintele lumii sale poetice devin neîncãpãtoare. Sã dãm, în cele din urmã, un exemplu: “Cad lacrimi din ochii luceferilor,/ în palmele mele roua e din luminã,/ treziti-vã si vedeti cum plîng luceferii/ când cocosii cîntã sã-i stingã”. În vreme ce poetul îsi alege astfel de elemente, cititorul trebuie sã fie atent la metafora frumosului, dar periculosului, “turn înclinat”, de fildes, al poeziei.

*
Cu volumul Înstelarea frigului, Editura Cybela, Baia Mare, 1997, poetul Vasile Muste a obtinut un premiu la Festivalul International de Poezie de la Sighetu-Marmatiei – 1996. Dupã cum vedem, poetii maramureseni, chiar dacã nu sînt cuminti ca atitudine poeticã, aproape toti sînt premianti... Am citit cu interes poeziile si ne-am aplecat îndeosebi asupra urmãtoarelor – Bibliografie selectivã, Lemuria, Vînzãtorul de icoane, Cimitirul Sãracilor, Stele pe Tisa, Oras cu biserica neterminatã, Haiku, Apelul de searã, Împãcarea cu mine, Duminica în zori, Vis cu maci.
Poetul re-creeazã Maramuresul, plai de basm si de suferintã, aducîndu-ne aminte de locuri pe care le stim, Sighet, si de locuri pe care le putem vizita prin intermediul privirii lirice, cum este Cimitirul Sãracilor, de lîngã Sighet, loc de unde se încearcã sã se reconstituie identitatea si alteritatea noastrã, ca sã nu ne “alterãm” ca români, sau, mai rãu, sã putrezim pe vecie. Ne mai înveseleste poetul cu poeme precum Vîntul de martie si plutoane de frig, pe care îl redãm integral: “în numele cui îsi îngãduie merii speranta/ mîine plutoane de frig vor face de gardã-n grãdinã/ cînd va veni primãvara pentru cîti au murit/ copacii rãmasi vor striga sã se facã luminã// sau va fi doar o tãcere pãtatã de verde/ în grabã zvîrlind peste trunchiuri cearsafuri de var/ sã nu bãnuiascã nimic despre toate acestea/ vîntul de martie betiv si curvar// si nu-i mai îngãduiti sã muste de sfîrcuri/ tinere ramuri-ajunge desfrîul-si ziua sã cînte pe dig/ în numele cui îsi îngãduie merii speranta/ sau revocãm retragerea plutoanelor noastre de frig”. Poetul îsi permite un soi de veselie sarcasticã, fiindcã nu degeaba trãieste într-o zonã a nordicului “frig înstelat” si nu tocmai departe de Cimitirul Vesel din Sãpînta, unicul tintirim din lume unde poti citi, fãrã eratã si fãrã erori, de pe cruci, varianta adecvatã a Eccleziastului, apocaliptic si mustind de voios carpe diem, deopotrivã.

*
Un alt maramuresean de exceptie, distins cu mai multe premii printre care: Premiul revistei “Tribuna” pentru poezie pe anul 1987, Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Festivalul International de Poezie de la Sighetu-Marmatiei, Premiul “Nichita Stãnescu” al Seriilor de poezie din Desesti, este Gheorghe Pârja, initiator, de asemenea, de numeroase publicatii literare.
Radu G. Teposu apreciazã despre acesta cã “desi prin venele poemelor lui Gheorghe Pârja mai curge un suvoi subtire din sîngele traditionalistilor, sunetul pur al modernitãtii izbuteste sã înfrîngã cliseul, tot astfel cum picãtura de apã gãureste piatra. În urma acestei tenacitãti sfredelitoare, numai bijuterii naturale: imagini somptuoase, cristaline, precum florile de minã”. Într-adevãr, poetul nu s-a despãrtit îndestul de Valea Mãtrãgunii, spatiu al acelei “la belle dame sans merci” – atropa beladona, denumire care ne induce în auz versurile populare “mãtrãgunã”, doamnã bunã”, dar si epifania lui Atropos, ultima dintre cele trei Ursitoare-Parce, care, dupã ce celelalte douã au desfãsurat firul vietii, îl taie definitiv si fãrã milã. Asa stau lucrurile în Cartea din valea Mãtrãgunii, apãrutã la Editura Echim, Sighetu-Marmatiei, 2000, o carte în care percepem într-un fel aparte poeme ca Elegie din Valea Mãtrãgunii, Învinsul din bãtãlia cîstigatã, Orasul de brumã, Un tren în provincie, Îngerul rãtãcitor, Inima lui Chopin, Crucea de luminã, O pace esteticã, Steaua de noiembrie. Poposim în luna lui noiembrie, luna în care facem si noi reflectii pe marginea acestei cãrti – “Eu urmãream pe cer steaua de toamnã/ Gata coaptã ca o gutuie/ Un armistitiu între cer si pãmînt” si asemenea versuri soptesc cititorului, “mon hypocrite semblable”, sã fie cu luare aminte, asa cum ar fi cu mãtrãguna si sã deguste cu atentie, în doze mãsurate, din poezia lui Gh. Pârja, amestec de imbold retoric si tensiune potolitã.

*
Ultimul poet, numai în ordine alfabeticã, de care ne vom ocupa, este Echim Vancea, cu al sãu volum de poezii Mîta pe spini, ce apare la Editura Limes, Cluj, 2001; cartea are un titlu ludic-luciferic si prilejuieste în acest fel, cititorului, o pozitie de lecturã usor incomodã. Ion Pop ne ajutã sã ne redresãm din perplexitatea initialã – “Sub un titlu jucãus si ironic, Echim Vancea scrie, de fapt, versuri grave si foarte concentrate în expresia lor metaforicã, împinsã uneori pînã în pragul unui fel de ermetism (...). Cu cît înaintãm spre mijlocul volumului, ajungînd îndeosebi la paginile ce poartã titlul jurnal, limbajul îsi gãseste libertãtile, împrumutînd sprinteneala expresiei cotidiene, se dedã intertextualitãtii, repune în drepturi o ironie rafinat aplicatã locului comun, noteazã, cu o anumitã detasare, derizoriul”.
Pisica, pretextul cãrtii, are conotatii pozitive, date de o anumitã simetrie a corpului sãu, si conotatii mai mult sau mai putin negative, senzualitate si erotism. Ea e pusã sub semnul a trei butade – “Douã lucruri sînt perfecte pe lume, din punct de vedere estetic – ceasul si pisica” (Emile-Auguste Chartier), “De-ar fi-n lume-un sat de mîte, zãu! cã-n el te-as pune vornic...” (Mihai Eminescu) si “Pisica are prea mult spirit ca sã nu aibã suflet” (Ernest Menault).
De aceea Echim Vancea este un fel de maestru recunoscut de destul de multi alti poeti maramureseni, gratificat fiind cu titlul si apelativul “castelane”. Existã la el o zicere mai mult ceremonioasã, chiar si atunci cînd întocmeste un jurnal poetic, din care, spre final, spicuim – “doamne nu-i uitare pe care sã nu o-nveti/ din urmã frigul mã pãtrunde usor si grãbit/ nu se vãd urme de vii ci doar cel mult/ de negutãtori de vreme si zîmbet umbrit./ nu lipsesc cei pe care din altã lume-i ascult” (20 septembrie a.c.**).

Home