Amalia VOICU Cizme cu pene
Îmi bag picioarele
în bocanci
(creează lumea or’ce vrei)
si îmi plimb veacul
în fiecare zi
pe fiecare stradă
în fiecare zi, la nămiez
sîngerez, sîngerez
cu pana între degete
pana de înger cu care scriu drept
această plecare
am cam stropit-o lume
cu cerneală de tîrziu
un tîrziu cu cizme
El
Unii – au zis că-i obsedat
altii l-au făcut Mîskin
unii ziseră că-i o ciudată întrupare
altii că-i cersetor la drumul mare
că-i cinic ca Diogene din Sinope, ca ăia din Cirene
cu plăcerile pe tavă
cu opiul în ochi si în vene
Si el ce-a zis, dom’le,
că mă plictiseste!
El, el a zis că te risipesti
asa cum Socrate n-a scris nimic, si nici Celălalt
El a scos un cuvînt înalt
Si a scris, adînc
Păcatul
* * *
Ce frumoasă esti, nemoarte
Cu pletele tale blonde
Ce-ti acoperă linistea în goană
Cu noptile tale
Mîngîindu-ne mirarea
Din mersul tău sacadat,
Am aflat
Ce frumoasă esti,
Nu ne dăm seama
Cîtă voluptate naste
instrumentul acela de măsurat
pasii de tărancă vînjoasă…
cu lacrima despici firul în patru
firul dragostei
s-al suspiciunii
s-al plictisului
Ce frumoasă esti,
fiindc-ai fugit hăituită de păcat.
poezie
eu nu pot crea nimicul
ivirea din nimic
asa cum El
e „lumină din lumină”
„fos ek fotos”
de fapt, tot ce scriu
ar trebui să fie pus între ghilimele
eu însumi nevoiasul
ar trebui să fiu pus între ele
(deja poezia asta are rimă
e facil, e pretentios să fii o liniste
închisă în durere?)
(După 22)
Stau în mijlocul mortii
Si mă bea înaltul
Fără de toiag
Fără de viclesug
Sufletul meu…
Acum în miezul vietii stau
Si musc din numărul meu
Odată am mai muscat…
Iar sîmburii scuipati
Rosii grenade
au crescut
