CRITICĂ
CRONICĂ LITERARĂ
Amalia VOICU
Lepădarea de cuvînt
Se pare că numele Elisabetei Bogătan, scriitoare din Timisoara, este predestinat pentru o prestigioasă activitate: traducătoare de franceză; volume de prelucrări folclorice; premii de poezie, locale si internationale (Petrosani, Germania, Franta); inclusă în patru antologii; publicînd în numeroase reviste, beneficiind de multiple referinte; cinci volume de poezie (Gazeluri, Hipnoze, De dragoste, Zodia dezlegătorilor de semne, Cîntece de rezemare).
Ultimul titlu este, deci, Cîntece de rezemare (Albatros, 2001) si, desi păstrează acut unele reminiscente nichita-stănesciene (despre cuvînt: „întîi de toate despre cuvînt/ se poate spune că este/ întrucît este”), poeziile sale fundamentează si un anume tip de insolitare, reziduurile acesteia găsindu-se în strofe precum: „stăteam în gura căscată/ a timpului/ numărîndu-i dintii/ si cariile” (despicarea linistii) si rezultînd din hibridarea voită a abstractului cu concretul, asa cum apare si în obisnuintă, otrăvitoarea lumină, ca si în ciclul Elementele pentru un concret. În poemele Elisabetei Bogătan surprinde nevoia de întregire a fiintei, miraculos, prin lepădarea de sine, exprimată si prin intermediul Cîntecelor de rezemare (v. Întîia lepădare de sine: „nu se făcuse răcoare/ de mine/ ca de-o statuetă căzînd/ si de lut fărîmicios// si lăcomie mi se făcuse// • mi se făcuse a strigăt/ de coaja numelui cum trăgeam împrejuru-mi s-o strîng// dezgolindu-mi cînd/ piciorul cel pămîntiu si cel drept/ cînd ochiul cel albastru cel stîng// • mi se făcuse o tinere cumplită/ de nume strîmt/ si usor plesnitor// de bortele lui prin care/ mă cată/ cleioasa culoare a vremii/ si orbitorul tău/ arătător// • fii tu cealaltă fată a mea/ mi-ai strigat// scuturîndu-mă de fetele mele/ cele aidoma lucrului/ si păsării si jivinei/ si ierburilor/ si pietrii măruntite ori încă/ nemăruntite// • căci ce poti fi tu/ în nerezemare si pribegind/ prin desertul gîndului tău// ori prin răcoarea vederii tale/ ce poti fi tu/ nenumit/ si nechemat de nimenea// mi-ai strigat luminînd// cojile cele multe si aspre/ de care trăgeam împrejur să le strîng/ dezgolindu-mi cînd/ piciorul cel pămîntiu si cel drept/ cînd ochiul albastru cel stîng”.
Poeta „profesează”, uneori, nedumeriri. Sîntem si noi nedumeriti cum de, – cu toate că se leapădă de cuvinte –, reuseste să readucă lucruri de mult întemeiate pe terenul noutătii
„Părăsirea oglinzilor” în poezia Ruxandrei Niculescu
Citeam, acum un an si mai bine, cîteva versuri bune, care apartineau Ruxandrei Niculescu, avînd speranta că le voi mai găsi, ulterior, poate, într-un volum. Nădejdea aceea mi s-a împlinit si azi tin în mînă cartea de poeme Oglinzi părăsite (de la Editura Eminescu, Bucuresti, 2001). O poezie meditativă, dar si de efect, ce cerne din versurile autoarei, versuri altminteri scurte, însă de valoroasă încărcătură lirică. Ni le transmite de la Zürich si vi le dăruim si dumneavoastră: „În urma mea/ vor rămîne cărtile” începe autoarea în poemul Vor rămîne cărtile (pînă aici, nimic spectaculos!), dar apoi, stupoare!, „altora”, un pronume, care dacă este adjectivat poartă dublu sens si devine centru energetic al poemului (chiar dacă sînt ale mele, cărtile mor si nu mai îmi apartin). Acest joc dublu se continuă în acelasi fel: „în sicriele rafturilor/ pe masa mea/ paginile/ de un alb cadaveric/ cutitul creionului/ visînd/ sîngele literelor/ stafia cuvîntului/ niciodată scris”. Credem că autoarea produce astfel de poezii dintr-o constiintă foarte adîncă a valorii cărtii, adusă la proportii cosmice, pe care altii, din păcate, afiliati postmodernismului de tip crunt (citeste: după poet – noi potopul!), n-o mai au.
Revenim la lectură: „Visul/ e scheletul/ curătat/ de carnea vietii/ lustruit/ de dintii/ ca de lupi/ ai stelelor” (Schelet lustruit), „Ca să devină poezie/ cuvîntul/ părăseste/ lucrurile/ asa cum pleacă/ lumina/ din stea” (Cuvîntul). Eliberată, discret, de înlăntuirea argheziană, scriitoarea ne tentează cu o… Ispită: „Dacă ar veni diavolul/ si m-ar îmbia:/ Îti mai dau cinci minute/ pentru un ultim poem./ Te fac nemuritoare./ Ce stai pe gînduri?/ Timpul trece!/ Scrie-l!// Să scriu?!/ În loc/ să mă mai aplec o dată/ peste pervazul cerului/ si cu ultimele puteri/ să-mi umplu/ căusii ochilor/ cu stele?!”
Si totusi, Ruxandra Niculescu nu doreste să părăsească nici un moment adevărata poezie, asa cum nici cititorii nu o vor părăsi, de vreme ce scrie atît de inspirat.
Întîlnire pe pod, de Mihai Merticaru
Adrian Alui Gheorghe: „Dacă în una din Marile Piramide, atunci cînd au fost jefuite de eternitate, ar fi fost descoperit un scrib, aplecat peste tăblitele sale, mesterind litere si cuvinte, sînt convins că ar fi adus din profil cu Mihai Merticaru.
Îmi imaginez:
Scribul primea ordin să transcrie visul Faraonului, care dădea întotdeauna peste marginile lumii, incendia cerurile, făcea să tremure stelele! Pe o tăblită de lut ars, cu litere mari, aurite. Pe o altă tăblită, din lut mai sfărîmicios, ascunsă în sîn, Scribul îsi zgîria visul său care nu dădea peste marginile lumii, care nu dădea peste marginile zilei. Care dădea, cel mult, peste marginile inimii…!”
Mihai Merticaru: „În fiecare dimineată/ trecînd grăbit si cu pas ritmat/ peste bîrna de brad uscat/ exact pe la mijlocul podului/ acolo unde rîul este mai adînc/ si pînza apei nu are nici o cută/ semănînd cu un obraz bucălat de copil/ mă întîlnesc mereu/ tot mai intrigat/ cu un străin/ mereu altul/ de fiecare dată altul// din zi în zi/ constat cu tristete/ că-mi lipseste curajul/ de a aborda un necunoscut/ si tare as mai vrea/ să stiu cine este/ de unde vine/ si încotro merge…” (Întîlnire pe pod).
Cititorul-model: „Sînt încredintat că acest autor, într-adevăr, desi pare a fi întemnitat într-un timp al său, propriu, similar celui egiptean, aruncă anumite punti printre gratii îngrijorat fiind de anumite probleme ale existentei noastre.
Criticul: Am preferat acest soi de trialog pentru a prezenta cartea Întîlnire pe pod de Mihai Merticaru (Editura Timpul, Iasi, 2003), deoarece, de fapt autorul întinde punti de legătură între multiple persoane. Este si meritul redactorului de carte, în cazul nostru Cassian Maria Spiridon, de armoniza convorbirea culturală între mai multi. Îndrăzniti, deci, să treceti podul!
Semne si… semnale
* Ioana DUDNIC, Tratat de inspiratie (Editura Scorpion, Galati, 2002) – „această carte nu are nevoie de nici o prezentare această carte nu are nevoie de nici un critic această carte nu are nevoie de (nici un) autor. ea există, nu e a mea, eu, al cărei nume tronează convingător (?) pe copertă, asa cum nu eu am inventat cuvintele. această carte îsi apartine siesi si cititorilor ei, singurii în stare să-i urmărească si să-i decidă viata sau moartea” zice autorul-tiran. Răsfoind-o, cititorul-critic îsi manifestă si el tirania si, convins că a ucis cartea prin lectură, stă mereu în asteptarea altui volum!…
* Loriean CARSOCHIE – cu un titlu simplu, Poezii (Editura Zedax, 2002), autorul ne pălmuieste sensibilitatea comună (folosind, uneori un limbaj cam agresiv), trezindu-ne spre întelegerea unor versuri de felul acestora: „din poezie dumnezeu a/ luat o coastă si a făcut femeia// dintr-un poem femeia a cules/ dragostea// toată istoria femeii, de la dragoste/ încolo, se numeste bărbat/ după care se poate sta linistit, deoarece/ nu s-a mai întîmplat nimic”.
* Din Craiova, primim de la Niculina OPREA, Litanii la marginea memoriei (Editura Craiova, 2002) – volum aflat el însusi la granita inefabilă între incantatia dionisiacă si un ritual liric de sorginte crestină („norocul încă nu m-a părăsit/ doar îsi răsfrînge chipul/ în ape”).
* Constantin BOJESCU, Kilometrul zero (Editura Axa, Botosani, 2001), un poet ce vrea să reinstituie o dictiune simplă (chiar mult prea simplă!), răscolită, din cînd în cînd, de semne ontologice de întrebare: „Am vrut să dau astăzi/ buchete de flori// Am vrut să ningă astăzi/ Să fie zăpadă// A căzut o ninsoare prin oras – cine să înteleagă// Cine să vadă? (Simplă).
* Membră a Grupului de la Ploiesti, Maria NICOLAI, ne purifică universul cotidian cu volumul de poeme Inox (Biblioteca Sinteze Literare, Ploiesti, 2000); acestea ar trebui, totusi, curătate, la rîndul lor, de rugina imagismului excesiv: „Am dus pînă si visele durdulii la stînă/ Si toate ce mă învinuiesc se curmă/ Octombrie m-a prins din urmă” (Octombrie).
Iasomii în vînt siberian – Ghennadi Ayghi
Vom prezenta, în continuare, doi autori, aflati în relatie de interdependentă: primul, autorul-sursă, „Ghennadi Ayghi (n. 1934), ciuvas de origine, însă, cu sigurantă, una dintre cele mai insolite si puternice voci a poeziei contemporane ruse. Poemele sale au apărut în volum în Rusia abia în 1987, desi în Germania îi apăruseră încă din 1975 (si mai apoi în alte cîteva tări europene), acasă fiind însă pînă atunci o figură marcantă a underground-ului rus. Este laureat al premiilor: Coroana de Aur a Festivalului de la Struga (Macedonia – 1993), Premiul Academiei Franceze, Premiul «Petrarca» (Germania – 1993), Premiul «Pasternak» (Rusia – 2000). A primit de asemenea, titlul de Comandor al Artelor si Literaturii (Franta – 1998)”. Acest om-destin a cunoscut ostracizarea în Rusia, deoarece, printre altele, a fost adeptul si apărătorul ideilor lui Pasternak. Totusi, supravietuind în underground-ul literar moscovit (contemporan fiind cu Mandelstam, Harms s.a.) va afla, mult mai tîrziu (1997), re-cunoasterea, în Austria, Franta, Germania, Polonia, SUA, Suedia, Marea Britanie.
Acestea sînt cîteva fărîme din portretul pe care, de data aceasta, autorul-tintă, Leo Butnaru, îl face poetului G. Ayghi (citit Ayhi!). Pour ne-connaiseurs (!), Leo Butnaru este scriitorul din lumea de dincolo de Prut, poet, de asemenea, care a editat multe cărti de poezie, proză, eseuri, dialoguri, fondator al PEN-Clubului din „tara de peste… rîu” (ca să folosim o sintagmă poeticească) si înversunat traducător din I. Bunin, I. Turgheniev, F. Iskander, Katri Vala, V. Hlebnikov, R. Char, Gh. Ayghi, fiind tradus, la rîndul său, în mai multe limbi ale Turnului Babel.
Din dialogul indirect traducător-tradus (!) a reiesit volumul: Ghennadi Ayghi, Chipul-vînt, traducere din limba rusă, Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2003.
Sînt versuri „înfiorătoare”: „Fără să-si fi scos broboada de pe cap/ moare mama/ si e unica oară cînd plîng/ de jalnicul aspect al// rochiei sale din pînză de casă.// O, ce linistite-s zăpezile./ de parcă le-ar fi netezit/ aripile demonului de ieri./ o, ce îmbelsugate sînt troienile./ de parcă sub ele ar dăinui/ tumulii păgînistilor/ jertfiri.// Iar fulgii/ tot aduc si aduc spre pămînt// hieroglifele lui Dumnezeu… (Moartea).
Sînt versuri ale căror ermetism, surprinzător, păstrează misterul, dar nu ascund intentia de comunicare, de co-împărtăsire a tuturor din harul poetic – Mîngîierea pelinului – „iar cîmpia: bolnită – moară – rîsnită!/ si parcă în ungher/ o steblă de pelin:// ca si cum în zi de iarnă/ degetele/ răsfirate-// în făină/ toate”. Constructiile, deseori, a-logice, a-sintactice, a-gramaticale, esentializează, din nou, expresia poetică, împingînd-o, usor, spre hiper-logicitate/ –sintaxă/ –gramaticalitate, într-un cuvînt, spre Cuvînt. Este si meritul lui Leo Butnaru care, ne confirmă aceste judecăti si ne transmite prin intermediul miraculoasei noastre limbi: „ce Fortă ar trebui să existe/ pentru a Tăcea precum înainte de furtună/ într-o fiintă umilă ca mine” (Fără titlu).
De ce îmi aduc acum aminte niste vorbe ale lui Kazantzakis (fiindcă a iubit enorm Rusia?)?
„Dumnezeu grăieste
Cel ce mă caută, mă găseste;
Cel ce mă găseste, mă cunoaste;
Cel ce mă cunoaste, mă iubeste;
Pe cel ce mă iubeste, îl iubesc;
Pe cel ce îl iubesc îl ucid”. Iată că, deseori, cei din Rusia, cînd se roagă, se roagă; cînd tac, tac; cînd ucid, ucid. Uneori cu frumusetea poeziei.
