“Frunzã verde de albastru/ Mã doare un cal mãiastru”. Acest binecunoscut vers stãnescian pare a sta la baza plachetei de versuri scrise de Indira Spãtaru. Însã aici, Marele Albastru, care este si titlul volumului, este partial sinonim cu Marele Anonim, caracterizat fiind de o culoare specificã spatiilor celeste. Doar în poemul redat si pe coperta ultimã a cãrtii, El este numit în mod direct: “Scufunda-m-as cu totul în sortul mortii/ ce vinde fragi vietii.// Scufunda-m-as si m-as mai trezi decît trãgînd  cu ochiul/ la cel ce vegheazã din turn de fildes/ înmormîntãri/ salubre.// În tineresti pantaloni cu dungã/ plimba-m-as cu bãtrînetea la butonierã/ m-as duela pentru-o grecoaicã/ si craniul ei mãrunt ascuns sub sal.// Iubi-m-as cu paradisul tãu/ si-n cimitir marin as zace încã-o viatã putrezitã/ ciugulitã de Idei.// Streangul l-as agãta ca pe-un imens trofeu/ rostindu-te cu fosforul caselor – Poezie/ în matca ta as arde ca-n arenã – tortã vie!// Scufunda-m-as cu totul/ în tine Doamne –/ Nu-mi permiti decît funia sã jertfesc.” (Marele Albastru – poemul cu titlu omonim cu cel al volumului).
Altãdatã existã o dozã de persiflare în poezia autoarei, astfel Cititorul îsi permitea sã întrebe nonsalant: “Cînd te iau odatã/ vreo douã zile îm blue-park?” (Întîlnire în utopia). (Din nou, obsedanta culoare albastrã revine.) Poeta oscileazã între atitudinea paradoxalã a mentorului Wilde care spunea despre divinitate cã “nu  poate construi un gard peste care sã nu poatã sãri”, divinitate invocatã tot cu ajutorul unui paradox în Gustul sãrii: “O vreme ar trebui sã zacem în ploile umilintei/ precum Wilde abandonat  pe un peron spre hazul celor de plîns” si o stare plinã de credintã asa cum este revelatã în Rãgaz: “Un strãin veni la masa mea/ sub umbra colosului stejar/ a sîngelui apus mantaua/ pogora mult cãtre pietre/ cearcãnele rupte din dogoarea sãrbãtorilor erau”.
De aici, o atmosferã nostalgicã si o naturã poeticã crepuscularã, în poezii ca Amurg si Ruginesc – “În ore lãptoase metropola iveste/ pînze cu tãtãroaicele lui Iser/ trîntite-n paturi de cãmin”, multe din desenele artistice aglomerîndu-se ca într-o colectie de lucruri contingente (“frigul-ucigasul”) amestecate cu referiri la realitãti transcendente, la sfinti contemporani (“nuntile solare”, “de  Sf. Niculae – Cleopa a murit”). Iarã si iarã, albastrul în viziunea poetei, unic precum cel de la Voronet, reapare – “Mi-e dragã masina bleu de scris”, “sclipirile albastre” în Scriba sau Privit-ati vreodatã marea. Poezia, dacã o asociem altei arte, devine un antract si, de altfel, multe din poezii poartã titluri precum Actor, Între acte s.a.m.d. Pe de altã parte, poezia înseamnã incantatie, asa cum apare în Sirag, Parfum si în Orgã – “un dram de melancolie”. Ea, poezia, e închinatã astfel unui anumit scop, si anume celui kathartic, asa cum se poate vedea în poeziile Cuvînt, Femeie-tu-bãrbat, Rugã (“Doamne, cît mã mai supui îndoielilor tale”) si, mai mult, coincide cu nevoia de dialog cu divinitatea.
 

MÃSURA CREDINTEI SI CREDINTA MÃSURII ÎN         VERSURILE LUI NICHIFOR CRAINIC

Cunoastem cu totii faptul cã poetul Nichifor Crainic, desi si-a “scris”, dacã se poate zice asa, multe din poezii în închisoare, a avut o mare grijã pentru redactarea ulterioarã a scrierilor sale, dovadã fiind si poemul Ucenicul, care a cunoscut cel putin trei variante, deosebindu-se din acest punct de vedere de creatiile lui Radu Gyr.
Dintre numeroasele poezii ale lui Nichifor Crainic, care prezintã interes sub aspect prozodic, ca bunãoarã, sonetele Copacul, Alma Mater, Euthanasie, Seceris precum si altele: Trup de fum, Cîntec de pescar, Searã murgã si Lacul (aceasta prezentînd similitudini cu poemul eminescian avînd titlu omonim si cu Melancolie de Tudor Arghezi), am ales poezia Toamna.
Totusi, alegerea noastrã obiectiveazã cîteva caracteristici prozodice specifice creatiei lui Nichifor Crainic, în general, un oarecare echilibru al versificatiei compensînd, într-o anumitã mãsurã, dezechilibrul sufletesc provocat de spatiul concentrationar în care si-a creat poeziile.
Continutul ideatic si prozodic al poemului Toamna ne va edifica în acest sens:
“O iederã mlãdie mijlocu-i înfãsoarã
Cu pasi agale trece pe vestede poteci
Lumina lui Octombre îi tremurã usoarã
Pe pleoapele perlate de douã lacrimi reci.
Cum gîlgîie în aer un cîntec din podgorii
Si-n sufletu-i nostalgic se moaie-ntr-un suspin,
Simbol al veseliei din vremile de glorii
Ea poartã pe-albul umãr o amforã de vin.
Dupã cum putem observa, chiar fãcînd partial abstractie de fenomenul ideatic, la o primã vedere se remarcã în acesti alexandrini românesti, preeminenta peonilor de douã tipuri: peon II si peon III, corespunzînd unei anumite amplitudini a ritmului, asociat crepusculului temporal ce îl reprezintã toamna. Pe de altã parte, alternanta celor douã categorii de peoni ne îndreptãteste sã bãnuim o încercare de echilibrare, o cumpãnire tot la modul temporal în zodia acestui anotimp, numitã explicit Octombre. Dovadã, în acest sens, este si alegerea respectivului tip de vers, cu cezura mediana (//). La nivel lexical, peonul II (v-vv) corespunde substantivelor însotite uneori de determinãri adjectivale – o iederã, pe vestede, pe pleoapele, si-n sufletu-i, din vremile, o amforã, continuînd cu verbele îi tremurã, se moaie-ntr-un, cum gîlgîie, constructii în care universul senzorial alunecã usor spre cel meditativ.
De altminteri, peonul III (vv-v) reprezentat de cuvintele înfãsoarã, lui Octombre, din podgorii marcheazã trecerea spre planul abstract, contemplativ.
Urmeazã apoi cu regularitate amfibrahul (v-v): mlãdie, mijlocu-i, agale, lumina, usoarã, perlate, în aer, un cîntec, nostalgic, de glorii, ea poartã, care creeazã în plan prozodic adevãratul echilibru produs de toamnã si este indicat tot exprès, de numeralul douã. Totodatã, egalizarea ritmicã de la nivelul amfibrahului corespunzînd ideii de destin uman în fata trecerii timpului sugereazã o senzatie clarã de liniste.
În fine, alternanta iamb/ troheu (v-, -v) la nivel macropoetic configureazã o imagine aparte: este vorba de cuvinte precum cu pasii, poteci, suspin, simbol, cu vin prin care “iambii sãltãreti” care sugereazã vivacitatea, atmosfera usor dionisiacã sînt atenuati ulterior de dipodia trohaicã (-v-v), situatã parcã anume în finalul ultimului vers – pe-albul umãr, senzualitatea fiind înlocuitã discret de o prezentã apolinicã a zeitãtii feminine numitã toamna (v. albul).
În ceea ce priveste sintagma “lacrimi reci”, un amfimacru (-v-), singura celulã de acest fel din întreg cuprinsul poeziei, ea este pozitionatã exact la mijlocul poemului, cumpãnind cele douã tendinte de care vorbeam – celebrarea naturii si înclinatia reflexivã, accentul ideatic mutîndu-se pe ultima dintre ele.
Chiar dacã, initial, expresia douã lacrimi reci ar fi putut pãrea structuratã ca un lant alternativ de silabe neaccentuate si accentuate, simbol al vioiciunii, totusi amfimacrul este de sine stãtãtor si schimbã prima impresie, astfel cã vinul, licoarea ce apare si la Khayyam, nu diminueazã, ci dimpotrivã, sporeste starea de luciditate fatã de trecerea timpului.
Fatã de o altã iluzie autumnalã dintr-o poezie a lui Minulescu, intitulatã Cîntec mediocru, în care prezenta tutelarã femininã era marcatã de rimele paroxitone (feminine), aici ea este subsumatã eului liric, printr-un fel de relationism pascalian, al mintii si al inimii, implicit prin finalizarea versurilor într-un superb sir de rime oxitone (masculine), cuvintele de rimã creînd un adevãrat micropoem în poemul original: înfãsoarã/ usoarã/ poteci/ reci; (din) podgorii/ în glorii// suspin/ cu vin (!)
 

CHIPUL SI ASEMÃNAREA POETULUI

Faptul cã vîrsta lui Hristos este scrisã intentionat gresit din punct de vedere ortografic în titlul volumului de poezii Treizecisitrei este scuzat de nevoia de întregire a fiintei personale a poetului Ioan Cioba, care la aceeasi vîrstã cu vîrsta de tainã a Mîntuitorului, compune poeme cu tentã religioasã, fin topitã în cuprinsul cãrtii asa dupã cum putem citi: “mestecenii albesc/ împãcarea/ Dumnezeu aprinde/ bulgãrii din/ gutuiul cunoasterii/ se lasã/ seara”.
Arome diverse se întîlnesc, ca o tãmîie oferitã Creatorului în jertfa scrierii poetului – grilajele vii/ si glasul cernelii/ adînc tãmãduitor/ cu o rugãciune/ Dumnezeu aburind/ de/ tristete”. O poezie misticã, în care totul e destul de tainic pentru acest mileniu, în care poetul dezvoltã o relatie personalã cu Dumnezeu în versuri precum “noiembrie/ respiratia icoanelor/ rãcoreste/ turla bisericii/ ninge”.
Necesitatea întregirii ontologice se face simtitã în acest volum ca si în Nopti la Viisoara de acelasi poet: “Frigul/ sîngereazã alburiu/ toamna si-a uitat harponul/ în mine/ mã clatin”. Incantatiile verbale vin sã sustinã acest permanent apetito de Dios – “treizeci-în-trei/ treizeci-din-trei/ treize-spre-trei/ treizecisitrei/ pragul cuvîntului/ prin cununa mea/ înspinatã/ înfloreste. Existã o imagine obsedantã la poetul Ioan Cioba care mai apare si în alte volume – Dumnezeu ne priveste/ din spate”, o imagine care îmbina si frica, dar mai ales dragostea pentru divinitatea protectoare, pentru un Iisus teandric si trinitar.
Este vorba de o poezie în care metafora supremã este Dumnezeu, Mysterium tremendum fiind numit chiar “metaforã tremurãtoare” si pus în legãturã cu versurile urmãtoare: “mîna mea dreaptã, în schimb, cernelii”. Cele treizeci si trei (!) de poeme, inclusiv poemul initial singurul care poartã titlu, Povîrnisul Golgotei, reprezintã un urcus spre reîntregirea fiintei artistice oglinditã în fiinta Artistului divin. Într-un mileniu în care vizualul este captat cu ajutorul televizoarelor sau antenelor parabolice, Ioan Cioba încearcã sã prindã cu alt fel de antene, mai sensibile, chipul celui Nevãzut, fãcîndu-l vizibil prin intermediul metaforelor.
 

ALB SI NEGRU ÎN “NOPTI LA VIISOARA”

În afara faptului cã ne prilejuieste o desfãtare prin prezentarea graficã deosebitã, în pagini cu nuante alternative de gri si alb, aproape ca un element de paratext, cartea Nopti la Viisoara de Ioan Cioba, apãrutã la Napoca Star, ne oferã si satisfactii de ordin literar.
Nu doar în prezentare, elementul vizual predominã de-a lungul macropoemului cu o structurã ineditã, cele 17 poeme intersectîndu-se pe tematica drumurilor toamnei si succedîndu-se într-un ton minor, ca de ecou, odatã cu ultimul poem într-un vers, specie cultivatã si de altii: “Mã întunec Doamne ca un con de pin” (mã întunec). Scrise cu litera initialã micã, toate versurile reprezintã o texturã dintr-un întreg mai mare, reflexiv si cu sugestii psihanalitice, în care regressus ad uterum este asociat cu anotimpul autumnal: “si tãceri de frunze stau sã mã îngroape/ nopti cînd umbra mamei nu mã mai încape” (nopti la Viisoara), “colt în care mama zãbovea-n descînt/ umbra luminoasã toatã în frãmînt” (cu patru foi).
Sinestezia e adîncã, favorizînd chiar fantezii lexicale: “geamul cu gutuie înlunat si nins/ albi în trupul noptii scãpãrãm aprins” (îngerul cuminte), “alungite stele ard în vîrf de pin/ rugãciunea mamei cerul meu calin” (în floare ploaia), “noaptea zãbreleste luna în gutui/ pinii ard în focul negrelor statui” (patrafir de sare), “timpul se arginte peste flori de pai/ cu nevindecate rãstigniri în scai” (tãceri).
Din periplul toamnei nu lipsesc nici dragostea (“sarpele-ndoielii prin argint de rouã/ umbrã si iubire cît din amîndouã” (jurãminte mute), si nici iubirea misticã: “de la cer prin mine norii trec fîsii/ pîn’ la rãstignirea în zãpezi tîrzii” – pat de piatrã; “altoieste piatra rãstignitã-n vie” – lemn domnesc; “cresc în labirinturi pietre-ngîndurate/ le priveste parcã Dumnezeu din spate” (drumuri înspre). Sînt sugestii de ordinul finetii în versuri precum “urma tãlpii cade sîngereazã must” (lemn domnesc).
Uneori apar desene suprarealiste: “pasãre atinsã galben dor oval/ ard oranj icoane picurînd spre mal” (umbramamei), “umbra pune-n sitã asfintit carmin/ plîng carafe goale oazele cu vin” (lumînãri). Si din nou, spre sfîrsit: “cumpãnã se-apleacã spre nemîngîiere/ mama înveleste frigul în tãcere” (izibie toamnã); “teascul vechi mã strînge sîngerez pelin/ mã întunec Doamne ca un con de pin” (sîngerez pelin).
Contrapagina fiecãrei pagini include traduceri în francezã, uneori frumoase, alteori infidele, cãci tãmîiosului i se zice vin muscat, iar iubirilor desculte – amours nu-pieds. Alegînd distihurile, poetul a dorit sã sugereze încã o datã dihotomia zi-noapte, cuvintele-cheie fiind topite în matricea din cuprins, de la sfîrsitul cãrtii pe care vã invitãm s-o cititi, cãci se aflã oarecum la limita dintre  traditional si modern.
 

“COCHETÃRIA CU FULGERUL” SAU JOC PERICULOS CU MUZA INSPIRATIEI

Micul volum Cochetãria cu fulgerul de Nicolae Sârbu poartã un titlul oximoronic si autorul are o anume preferintã pentru acest trop încã de la începutul cãrtii, în poezia Unde sã te caut?: “si intri cu zãngãnit de cirese”, si pînã spre sfîrsit în Ora exactã a derutei. Rezultã, astfel, de aici, si o predilectie pentru o stare ostentativã in absentia, subliniatã în special în poezia Nu sînt: “Nu sînt, vreau sã fie clar/ pentru nimeni azi pe planetã”.
În aceste atitudini se desluseste o acrobaticã a mortii, pe care mai putin au cultivat-o (în aceeasi poezie Unde sã te caut?: “pe care sare moartea coarda) si, de asemenea, a vietii poetice, precum în poezia În balans pe curcubeu, ale cãrei gesturi initiale pornesc de la Eminescu: “lacrima sa ca un corn chemînd”. La un moment dat, acrobatica de care vorbeam devine riscantã: “Cãrti ce se aruncã dezinvolt în fata autobuzelor” (Inimi care ies prin zid), ajungînd la misteriosul titlu si vers Visul sare peste vitralii.
În acest caz, Poezia devine un fel de platonism mascat:
“Cum te vãd prin întuneric venind
cu felinare stinse între doi iepuri
al treilea dintru început nu existã”.
O artã poeticã în micro este prezentatã si în poemul Trezit subit: “primul rug în primul vers” sau în Lumina de pe pod – “pod cutremurat, papirus/ sub sterse sigilii// Aer aprins de tobe”.
De aici, destul de des se cade în contingent, într-o usoarã vulgaritate; asadar în Deschid ochii mari, se spune ”lighean de lauri”, în Trezit subit – “presiunea clorofilei”, în Intuitia ta – “Intuitia ta, înjunghiatã pe la spate”, asa cum în Pari strigînd dupã capete se joacã un joc morfologic fals inocent.
Mereu si mereu, poetul vrea sã prindã esenta fulgerului, adicã a poeziei, în Trenã fãrã mireasã zburînd, referindu-se la “temperatura cu citate”, “versul ca o fosilã, totusi” (Inimi care ies prin zid), iar în Obligat mereu: “cîine verde”, “poemul acesta/ cu pãrul cãzut si cãrunt”. Existã în versurile lui N. Sârbu ceva din poezia-lenesã, dar nu în sens peiorativ – Nostalgii de primãvarã “lenjerie usor sanscritã”, “nostalgie cu cremã”; Sã nu ne descopere “sentimentul, harpon”.
Cu fiecare nou titlu si imagine poeticã – Tot crosetînd, Aprinderea vidului, Rãsucitã cheia metaforei, Viata romantatã (“inima mea se teme de mine”), Sã nu mã primesti (“singurul fulg din meniu”), Hainele împãratului (“... omul de zãpadã la azil”), De pretutindeni (“Fereastra mea monumentalã floare carnivorã”), poetul dovedeste cã poate “cocheta cu fulgerul” inspiratiei, realizînd, mãcar într-o micã mãsurã, apropierea dintre cer si pãmînt.
 

CINE LOCUIESTE ÎN CAPITALE CELESTE

Devot al oximoronului, Nicolae Sârbu, pãstreazã si în Provinciile cerului un fel de afectare plebee care provine din faptul cã este totodatã si publicist.
Cele trei pãrti ale volumului, intitulate, pe rînd, Locus, Focus, Lotus, ca într-un joc semnificativ pe axa sintagmaticã – precum ar spune Saussure – cuprind si un ludic aestheticus interesant.
Dacã în prima parte coordonatele toposului (casa, patria) sînt unele ce amintesc de zeii lari de la latini prin titluri ca Sarpele casei (“Sarpele casei moare de foame... ca un flaut la care nimeni nu stie sã cînte”), Fulg sîngerat, Românie (“Doamne, cît sînge într-un/ singur fulg de decembrie”), de inspiratie blagianã precum Satul stînd sã nascã vesnicie (“Aici e centrul de greutate (...) La dogoarea unui colind”), în schimb, partea a II-a este mai acut referitoare la un topos interior (v. poeme precum În vintrele focului, educarea memoriei – “... pretul/ urzicilor metodic/ prescrise/ în educarea memoriei”; Cuie de primãvarã în palmã – “Celulele mele contin... prea multã apã de flori”), Tîrîs în transeea Nichita (“atîrnînd peste margini/ de carte, în colbul/ cel fãrã de moarte”).
Cum s-a spus despre poet cã forteazã limitele, va ajunge în partea a III-a, Lotus, la un textualism de tip optzecist: Sotron fãrã pardon – “nemuritor ca pirul/ molfãind steaua/ încã pe boltã.// Necrutãtor zefirul/ smulge mãseaua/ mult prea învoalatã” – versuri care te lasã ca la dentist!; Sã tot stai într-un plîns clasa a doua (“În pivnite sonore se cultivã ciuperci”), Melodie injectatã de urgentã (“în van învîrt comutatorul candorii”)..
Pentru cã autorul ne încîntã si ne oferã un moment de perplexitate cu titlul Provinciile cerului, ne întrebãm, firesc, unde e capitala cerului. Sã fie, oare, poetul însusi?...
 

ASCULTÎND CEASORNICUL ÎN BAIE SI PURIFICAREA DE TIMP

Este destul de dificil sã ne dãm seama de ce volumul Ascultînd ceasornicul în baie de Nicolae Sârbu poartã acest titlu. Poate fi vorba de o purificare de timp prin poezie, cu atît mai mult cu cît apare si subtitlul facil, însã fals facil, de fapt grav, 77 de poeme pres. Ori poetul încearcã sã ne ducã “cu presul”, ori sub “pres” (citeste poezie!) se ascunde, probabil, ceva mai adînc.
Dar sã vedem ce ne spune poezia propriu-zisã prin titluri ca Semnul cel mic al mirãrii, Dezbrãcarea cãmãsii de zale, Canini plumbuiti cu aurul înserãrii si prin unele versuri corespondente: “Uite cã nu mai stiu ce voiam,/ doamne, ce lucruri nemaipomenite,/ cu acest poem cu solzii calzi”; “vîna de puroi subtire/ din limba ceasului prelins”; “Cînd dungile pe scoarta pijamalei... par niste zãbrele”; “Trage, trage, nu te uita, pãmînt forjat e cearcãnul candorii”.
Chiar dacã apeleazã la sugestii din Dali, încã de la început (“Si totul în jur deschide drum liber/ pentru intrarea zorilor în pesteri” – din poemul Drum liber zorilor), credem cã le filtreazã printr-un poem-epopee numit Ascultînd ceasornicul în baie, creînd, aidoma lui Joyce, un alt Ulysse, unde coordonatele sînt traduse în titluri precum Eu, Troia, Calea Lactee, Cãlcîiul lui Ahile procurat în rate, Bãrbieritul numelui, Libatii în amurg si multe asemene insule paratextuale.
Asadar, urãm cititorilor drum bun pînã în Ithaca adevãratei poezii, pînã la care se ajungã si cu ajutorul prezentului volum.

Home