CRONICĂ LITERARĂ
Amalia VOICU
!andrei peniuc, mic manual de terorism, Editura Ziua, Bucuresti, 2002 – transcriem întocmai desi ne declarăm fătis împotriva scrierii cu minusculă a titlului si a numelui autorului; da, stim, modelul cummings etc. etc., dar atunci unde este originalitatea si ce fel de modele sîntem pentru cei pentru care avem orgoliul să fim?
În sfîrsit, să ne raportăm strict la turma noastră. Din cele 6 părti ale cărtii, 1. să ne conectăm, 2. mască de cauciuc, 3. în retea, 4. o voce si numai una, 5. firul părului colectiv, 6. anexă (despre eminem), sectiunea care ne-a atras atentia a fost ultima – „de ce plîngi?/ nu stiu. simt nevoia. simt că explodez înăuntru/ dar la ce gîndesti?/ la mine mă gîndesc doar la mine/ cred că îmi plîng de milă/ parcă plîng pentru mine din partea altcuiva/ din partea cui?/ nu sînt tăcănit nu vorbesc aiurea o să vedeti”. Cît priveste celelalte poeme, desi, la început, cînd am deschis cartea si am observat titlul, m-am pregătit imaginar pentru un atac terorist: mi-am pus masca de gaze, am luat tableta contra anthrax, am îmbrăcat costumul super-etans împotriva Sarinului, am intrat în buncăr de teama lui Black Hawk, totusi… s-a întîmplat mai putin decît mă asteptam, pentru cineva atît de putin impresionabil… Am văzut numai mizeria de după… sau cum spune englezul a mess (oare în ambele sensuri?).
Versurile din Trăiesc afară din mine /Off me (Editura Sakura, Iasi, 2001) de Elena Lazăr sînt de o simplitate pe care cu greu o mai găsesti în ziua de astăzi. Dar să facem, încă de la început, o baie de... poezie: „Pantofii lepădati la întîmplare/ Nagâte brune pe un tărm cu stînci –/ Cînd ne vom potoli zbaterea/ Si sufletul nostru, o spumă albă,/ Pe luciul apei se va întinde/ Vom vedea dinspre orizonturi/ Mult asteptata corabie de fosfor.../ Dar ce timp va fi acela/ În care contopiti nu ne vom mai/ Cunoaste malurile trupului/ Si de propria noastră vesnicie/ Ne vom înspăimînta” (Destin); „Iubirea mea e destinată tie/ De mult, de mult,/ De cînd eram copil/ În universul ei–/ O lume de focuri bengale–” (Cerul amintirii); „Cu ochiul frunzei orb/ Ce-n creangă nu-si crescuse/ Decît un singur corb” (Cui pot); „O veche măsură nocturnă/ În acest octombrie/ Cînd de la o privire la alta,/ Frunzele cad în onoarea lui Chopin” (Protectorul); „Cînd puberă priveam pe tărm/ Lingourile luminii/ În scoica ta am auzit cîntînd/ Vîntul destinului” (Glasul inimii). În partea a doua a cărtii – Dacă suferinta, plonjăm din nou într-o substantă poetică plină de irealitate, motivată de spusele lui Lao Tse despre necesitatea bunătătii, de Heraklit – „Omul de mîine nu va fi cel de ieri” si de stihurile: „Din ceata fără de hotar si densă/ Care părea a persista/ La infinit/ S-a născut soarele” (Speranta); „ Că inima mi-e smulsă/ Si doar al ei ecou/ Se mai ascunde-n pieptu-mi?” (Fără inimă); „Nu mai accept/ Imagini colorate/ A frumusete si iubiri” (Nu mai accept); „Numai tu ai putea/ Să chemi din nou primăvara/ În inima-mi/ Poezie!”
Ne retin atentia unele metafore ce au destulă putere si acoperire în inflatia de acest tip ce ne-a cuprins – lingourile luminii, verde-mbătrînit, dulce coridă de doruri, glodurile unui vis, malul istoriei, inimile noastre – metereze, lumini – erori imaginare, devastatoare metropolă, nostalgii – cicatrice trezite, semintele hazardului, calea regală a cîntecului, cruzimea legală, dragostea noastră – un exercitiu stilistic, povara dorului ce-l port e a oceanului măsură.
Emotionează si traducerea, în realizarea Ancăi Dascălu, ca în Fall:
„Fall has come
And the green meadow is now broken
Up is a boundless yellowish desert
I wait for a red-eyed sunset
Lady fox
Hidden within darken bushes
As an owl amongst leaves
My soul is the mystery
Amorphism longing for you
If moon signs deeply murmur
Sweetheart, how is possible I have
thrilly been sipping you
For so many long and dark calendars?”
Dacă sinceritatea ne intrigă, asa cum au observat si Virgil Cutitaru si Marius Chelaru despre această poezie, este pentru că scriitoarea se ocupă si cu proza si pentru că versurile ei sînt de tip „clasic”... Asadar, prea mult nu se poate vorbi despre aceste poeme. Să le lăsăm să spună singure ce au de spus.
De la Hunedoara, cu cele 25 de volume de poezie ale domniei sale în tot atîtia ani, poetul Eugen Evu aproape nu mai are nevoie de nici o prezentare. Asadar lecturăm, pur si simplu, din Port rănile tale din volumul cu acelasi titlu, Editura Cogito, 2003 (încă o dată nu avem curajul să facem disectii asupra poemului, asa că îl cităm integral): “Iată jumătatea vîrstei leagănă trestii semantice/ Irisul sacru al fruntii si-a sporit strălucirea/ Muscătura zeitei geloase s-a îmblînzit pe vibratii subcuantice,/ Tie ti-am scris cartea mea aurie Sărutul cu privirea// Îndepărtarea mi te-a adus între timp mai aproape,/ Port rana ta, o cultiv si, oricît ar fi de bizar,/ Suferinta naturii îmi dă si leacul, am ars cele sapte etape/ Si din Sufletul Lumii Smaraldul cel Viu cîntă iar// Parfumul ultim si bratul căzut după îmbrătisare/ Si acel «adio» înghetîndu-mi pe buze usor/ Întredeschise între suspin si uitare/ Ti-au uitat sufletul într-al meu, echivoc trădător// Port rănile tale! Zeiesc le cultiv cu laringele/ Un miliard de metafore au înflorit în grădină!/ Deoarece rănile tale mi se cuvin, iar cu sîngele/ Astfel înnoindu-se, te-am păstrat spre lumină// Port rănile tale! Să nu mi le ceri înapoi,/ Căci vine si ora acelui ultim miracol/ Însă în răstimp am continuat să trăiesc murind pentru doi/ Singurătatea ta va veni prea tîrziu la spectacol”.
Trestii semantice – smaraldul lumii – cultivarea rănii – inflatia de metafore sînt patru noduri de semnificatie în tulpina trestiei poetice. Fragilul si splendoarea sînt alte axe semnificative spre care ne îndreaptă intentia poetică, spre acel pronume personal – de “depărtare” si apropiere în acelasi timp, actul poetului fiind asemănător cu al acelui nebun ce visează permanent la principesa din Tripoli, cu “teroare”, adică, în sensul primordial al cuvîntului!
În ultimul timp, ceea ce mi-a captat atentia si bunăvointa – dintre multele cărti de poezie pe care citindu-le, le percepi ca pe niste copaci nediferentiati în viteza trenului – a fost volumul Ioanei Dinulescu – Orasul lui Heidegger, Editura Craiova, 2002.
Întrebarea este de ce Heidegger? Venerat, dar nu idolatrizat în veacul acesta, bătrînul trăirist este mascota tot acestui timp. Cu spiritul de curiozitate ce trebuie să caracterizeze orice cronicar, am aflat că filosoful a trăit si a murit în Messkirch, Baden, regiune situată în sud-sud-vestul Germaniei, asa cum aceeasi localizare o are si Craiova pe teritoriul României, oras avînd preabinecunoscută atmosferă existentialistă vitalistă si pozitivă. Totusi credem că nu aceasta este singura explicatie pentru care poeta a ales acest titlu (există, de asemenea, si motivatii afective).
Orasul lui Heidegger, Visul lui Ioan, Casa văduvei sînt cele trei departamente ale Orasului lui Heidegger ca volum liric. Craiova – orasul lui Heidegger – zice poeta (Craiova citadela lui Gyr, urbea liliecilor în floare ai lui Sorescu, adăugăm noi) „mă condamnă să slujesc/ păienjenilor –/ stăpîni pe rafturile bibliotecii unde zac,/ mumificate, cadavrele/ cărtilor mele”. Altădată spune: „filtrul de cafea ultimul răcnet/ stă pe o policioară de lemn/ cioplită în Hawaii./ Linguri maramuresene ispitesc tuciul de fontă/ turnat, lustruit de tiganii din Filiasi”. Erotism interior cu intarsii cvasi-filosofice, aceasta este nota dominantă din inspiratia poetei în a cărei identitate literară găsim, cronologic: redactor al revistei «Ramuri»/ cronici dramatice/ premii ale U.S./ antologia 11 Romanian Poems/ prezentă în Dictionarul Scriitorilor Români/ stop!, identitate completată de alteritate – „firea pasională” (Constanta Buzea), „tonul prozat” (Nicolae Manolescu) „aureolă de inefabil deasupra ambientului domestic” (Laurentiu Ulici), „viziune a fertilelor nuantări existentiale” (Gabriel Rusu), „un mod de structurare personal, dezvoltat în jurul ideii de ceremonial” (Constantin M. Popa), „o poezie creată cu har” (Anton Moraru), „poeta e pornită împotriva tuturor” (Adrian Alui Gheorghe).
Andrei Peniuc, Mic manual de terorism
!andrei peniuc, mic manual de terorism, Editura Ziua, Bucuresti, 2002 – transcriem întocmai desi ne declarăm fătis împotriva scrierii cu minusculă a titlului si a numelui autorului; da, stim, modelul cummings etc. etc., dar atunci unde este originalitatea si ce fel de modele sîntem pentru cei pentru care avem orgoliul să fim?
În sfîrsit, să ne raportăm strict la turma noastră. Din cele 6 părti ale cărtii, 1. să ne conectăm, 2. mască de cauciuc, 3. în retea, 4. o voce si numai una, 5. firul părului colectiv, 6. anexă (despre eminem), sectiunea care ne-a atras atentia a fost ultima – „de ce plîngi?/ nu stiu. simt nevoia. simt că explodez înăuntru/ dar la ce gîndesti?/ la mine mă gîndesc doar la mine/ cred că îmi plîng de milă/ parcă plîng pentru mine din partea altcuiva/ din partea cui?/ nu sînt tăcănit nu vorbesc aiurea o să vedeti”. Cît priveste celelalte poeme, desi, la început, cînd am deschis cartea si am observat titlul, m-am pregătit imaginar pentru un atac terorist: mi-am pus masca de gaze, am luat tableta contra anthrax, am îmbrăcat costumul super-etans împotriva Sarinului, am intrat în buncăr de teama lui Black Hawk, totusi… s-a întîmplat mai putin decît mă asteptam, pentru cineva atît de putin impresionabil… Am văzut numai mizeria de după… sau cum spune englezul a mess (oare în ambele sensuri?).
Off me
Versurile din Trăiesc afară din mine /Off me (Editura Sakura, Iasi, 2001) de Elena Lazăr sînt de o simplitate pe care cu greu o mai găsesti în ziua de astăzi. Dar să facem, încă de la început, o baie de... poezie: „Pantofii lepădati la întîmplare/ Nagâte brune pe un tărm cu stînci –/ Cînd ne vom potoli zbaterea/ Si sufletul nostru, o spumă albă,/ Pe luciul apei se va întinde/ Vom vedea dinspre orizonturi/ Mult asteptata corabie de fosfor.../ Dar ce timp va fi acela/ În care contopiti nu ne vom mai/ Cunoaste malurile trupului/ Si de propria noastră vesnicie/ Ne vom înspăimînta” (Destin); „Iubirea mea e destinată tie/ De mult, de mult,/ De cînd eram copil/ În universul ei–/ O lume de focuri bengale–” (Cerul amintirii); „Cu ochiul frunzei orb/ Ce-n creangă nu-si crescuse/ Decît un singur corb” (Cui pot); „O veche măsură nocturnă/ În acest octombrie/ Cînd de la o privire la alta,/ Frunzele cad în onoarea lui Chopin” (Protectorul); „Cînd puberă priveam pe tărm/ Lingourile luminii/ În scoica ta am auzit cîntînd/ Vîntul destinului” (Glasul inimii). În partea a doua a cărtii – Dacă suferinta, plonjăm din nou într-o substantă poetică plină de irealitate, motivată de spusele lui Lao Tse despre necesitatea bunătătii, de Heraklit – „Omul de mîine nu va fi cel de ieri” si de stihurile: „Din ceata fără de hotar si densă/ Care părea a persista/ La infinit/ S-a născut soarele” (Speranta); „ Că inima mi-e smulsă/ Si doar al ei ecou/ Se mai ascunde-n pieptu-mi?” (Fără inimă); „Nu mai accept/ Imagini colorate/ A frumusete si iubiri” (Nu mai accept); „Numai tu ai putea/ Să chemi din nou primăvara/ În inima-mi/ Poezie!”
Ne retin atentia unele metafore ce au destulă putere si acoperire în inflatia de acest tip ce ne-a cuprins – lingourile luminii, verde-mbătrînit, dulce coridă de doruri, glodurile unui vis, malul istoriei, inimile noastre – metereze, lumini – erori imaginare, devastatoare metropolă, nostalgii – cicatrice trezite, semintele hazardului, calea regală a cîntecului, cruzimea legală, dragostea noastră – un exercitiu stilistic, povara dorului ce-l port e a oceanului măsură.
Emotionează si traducerea, în realizarea Ancăi Dascălu, ca în Fall:
„Fall has come
And the green meadow is now broken
Up is a boundless yellowish desert
I wait for a red-eyed sunset
Lady fox
Hidden within darken bushes
As an owl amongst leaves
My soul is the mystery
Amorphism longing for you
If moon signs deeply murmur
Sweetheart, how is possible I have
thrilly been sipping you
For so many long and dark calendars?”
Dacă sinceritatea ne intrigă, asa cum au observat si Virgil Cutitaru si Marius Chelaru despre această poezie, este pentru că scriitoarea se ocupă si cu proza si pentru că versurile ei sînt de tip „clasic”... Asadar, prea mult nu se poate vorbi despre aceste poeme. Să le lăsăm să spună singure ce au de spus.
Pe drumul poeziei, via Nishappur
– Tripoli – Bagdad
De la Hunedoara, cu cele 25 de volume de poezie ale domniei sale în tot atîtia ani, poetul Eugen Evu aproape nu mai are nevoie de nici o prezentare. Asadar lecturăm, pur si simplu, din Port rănile tale din volumul cu acelasi titlu, Editura Cogito, 2003 (încă o dată nu avem curajul să facem disectii asupra poemului, asa că îl cităm integral): “Iată jumătatea vîrstei leagănă trestii semantice/ Irisul sacru al fruntii si-a sporit strălucirea/ Muscătura zeitei geloase s-a îmblînzit pe vibratii subcuantice,/ Tie ti-am scris cartea mea aurie Sărutul cu privirea// Îndepărtarea mi te-a adus între timp mai aproape,/ Port rana ta, o cultiv si, oricît ar fi de bizar,/ Suferinta naturii îmi dă si leacul, am ars cele sapte etape/ Si din Sufletul Lumii Smaraldul cel Viu cîntă iar// Parfumul ultim si bratul căzut după îmbrătisare/ Si acel «adio» înghetîndu-mi pe buze usor/ Întredeschise între suspin si uitare/ Ti-au uitat sufletul într-al meu, echivoc trădător// Port rănile tale! Zeiesc le cultiv cu laringele/ Un miliard de metafore au înflorit în grădină!/ Deoarece rănile tale mi se cuvin, iar cu sîngele/ Astfel înnoindu-se, te-am păstrat spre lumină// Port rănile tale! Să nu mi le ceri înapoi,/ Căci vine si ora acelui ultim miracol/ Însă în răstimp am continuat să trăiesc murind pentru doi/ Singurătatea ta va veni prea tîrziu la spectacol”.
Trestii semantice – smaraldul lumii – cultivarea rănii – inflatia de metafore sînt patru noduri de semnificatie în tulpina trestiei poetice. Fragilul si splendoarea sînt alte axe semnificative spre care ne îndreaptă intentia poetică, spre acel pronume personal – de “depărtare” si apropiere în acelasi timp, actul poetului fiind asemănător cu al acelui nebun ce visează permanent la principesa din Tripoli, cu “teroare”, adică, în sensul primordial al cuvîntului!
Poetizez lumea, deci exist…
În ultimul timp, ceea ce mi-a captat atentia si bunăvointa – dintre multele cărti de poezie pe care citindu-le, le percepi ca pe niste copaci nediferentiati în viteza trenului – a fost volumul Ioanei Dinulescu – Orasul lui Heidegger, Editura Craiova, 2002.
Întrebarea este de ce Heidegger? Venerat, dar nu idolatrizat în veacul acesta, bătrînul trăirist este mascota tot acestui timp. Cu spiritul de curiozitate ce trebuie să caracterizeze orice cronicar, am aflat că filosoful a trăit si a murit în Messkirch, Baden, regiune situată în sud-sud-vestul Germaniei, asa cum aceeasi localizare o are si Craiova pe teritoriul României, oras avînd preabinecunoscută atmosferă existentialistă vitalistă si pozitivă. Totusi credem că nu aceasta este singura explicatie pentru care poeta a ales acest titlu (există, de asemenea, si motivatii afective).
Orasul lui Heidegger, Visul lui Ioan, Casa văduvei sînt cele trei departamente ale Orasului lui Heidegger ca volum liric. Craiova – orasul lui Heidegger – zice poeta (Craiova citadela lui Gyr, urbea liliecilor în floare ai lui Sorescu, adăugăm noi) „mă condamnă să slujesc/ păienjenilor –/ stăpîni pe rafturile bibliotecii unde zac,/ mumificate, cadavrele/ cărtilor mele”. Altădată spune: „filtrul de cafea ultimul răcnet/ stă pe o policioară de lemn/ cioplită în Hawaii./ Linguri maramuresene ispitesc tuciul de fontă/ turnat, lustruit de tiganii din Filiasi”. Erotism interior cu intarsii cvasi-filosofice, aceasta este nota dominantă din inspiratia poetei în a cărei identitate literară găsim, cronologic: redactor al revistei «Ramuri»/ cronici dramatice/ premii ale U.S./ antologia 11 Romanian Poems/ prezentă în Dictionarul Scriitorilor Români/ stop!, identitate completată de alteritate – „firea pasională” (Constanta Buzea), „tonul prozat” (Nicolae Manolescu) „aureolă de inefabil deasupra ambientului domestic” (Laurentiu Ulici), „viziune a fertilelor nuantări existentiale” (Gabriel Rusu), „un mod de structurare personal, dezvoltat în jurul ideii de ceremonial” (Constantin M. Popa), „o poezie creată cu har” (Anton Moraru), „poeta e pornită împotriva tuturor” (Adrian Alui Gheorghe).
