Amalia VOICU

Cezar Mazilu, Verbotronic, 2004
Contrar titlului, insolit, modern, continutul volumului lui Cezar Mazilu, Verbatronic, 2004, este axat pe o temă mai veche, zădărnicia. Este o meditatie usor bitter asupra viermelui numit om, întrucîtva depresivă, dar, într-un fel, conectată la modele timpului: „Clipa îsi ninge/ păcatele prin mine,/ prin pixul albastru,/ dăruind paginii un/ ocean fără orizont/ de fiere” (Moment). Autodamnarea fără motiv în aparentă, sentimentul negativ, deci, generează, cînd si cînd, sentimente pozitive: „Blestemat, stau singur/ la fereastra ca o rană si/ privesc în noapte cum/ ard tipetele mele ostenite” (Amintire).
Poetul, un hiper-orgolios, într-atît încît e plin de amărăciunea zădărniciei propriilor poeme, bune, de altminteri, e pe locul al doilea în topul mîndriei, după Lucifer, si îsi pune mereu întrebarea: – De ce mai scriu, dacă poemele mele n-or rămîne măcar cîtiva eoni de acum înainte?
Amarul acestei lumi se revarsă din chiar „umoarea” personală a scriitorului, însă din melancolia saturniană a anticilor: „Orb adulmec răsăritul/ unei zile incendiare si/ mă întreb răstignit,/ mirosind cerul, dacă/ mai este chiar ultima” (Ultima).
Cezar Mazilu nu este nici măcar rebel în poeziile sale, iar autoanaliza cioraniană e îndepărtată precum paharul infam: „Născut din pîntecul/ diminetii, lovit, urît,/ adorat, trădat – îsi/ poartă trupul si cuiele,/ către lemnul care-i va păstra carnea” (Adoratul).
Pînă si Soarele: „Arde ca un blestem/ împroscat de tigănci/ la ceas de răscruce/ Plaja pare-un abator/ unde se topesc morile/ de oameni si oase/ rotunde, schimonosite/ în strigăte mute” (10).
C. Mazilu este un strigăt permanent în pustiul mileniului al treilea. Ecoul lui însă se va păstra, ca un strigăt al tăcerii…

Vasile Popovici, Între spaimă si vis/ Between fear and dream, Editura Carminis, Pitesti, 2004.
Vasile Popovici a publicat, pînă acum, 13 volume. Între spaimă si vis/ Between fear and dream, începe cu o tentă teoretică, teologică: „Viata/ desparte pentru-o clipă/ cerul de pămînt/ si moartea, precum marea,/ misterios le uneste…” (Nu e drept!); „Gresim pentru că sîntem. sau sîntem pentru-a gresi?” (Pierderi, renuntări); „Cred/ că nu te-ai rupt/ total din moarte/ cînd te-ai născut” (Cred); „nu lăsa ca finalitatea vietii/ să cuprindă/ o sumă prea mare de doruri” (Un glas îti sopteste). Încetul cu încetul, abstractul se materializează : „povestea unei vieti altoite cu iubire” (Erai atît de linistită); „Dacă ar fi numai atractie/ între corpuri/ de mult s-ar fi prăbusit toate. Să-i credem?” (Ne depărtăm); „Cînd erai copil mic/ refuzai tarcul/ Mama îti povestea/ că te aruncai peste el,/ cădeai, te loveai,/ dar nu te dezvătai…/ De pe-atunci îti plăcea/ libertatea cu riscurile ei” (Ce-ai iubit). Glossa (si în sens etimologic, de limbă-limbaj) îsi face vădite ecourile: „Sîntem atît de asemănători/ unul cu altul/ si totusi atît de diferiti/ si-atît de nepăsători/ la bucuriile si durerile celuilalt” (52).
Foarte bine construit liric, precum o sculptură cu plinuri si goluri bine gîndite, este poemul Crestere, aranjat în pagină într-o formă anume:
„Si arborele creste,
trunchiul cu crengi si-l îmbogăteste,
se-mbată cu mirajul cerului
               si dintr-o dată
simte că rădăcinile
nu-i mai hrănesc trunchiul,
vasele comunicante ale crengilor
               s-au blocat,
cerul cu toată minunătia sa
               nu-l mai poate ajuta…

Orice crestere are o limită!
               Oh! limita,
limita de care ne aminteste
               întotdeauna cineva!
               Acel Cineva
               i-a dat lesne
               peste mînă marelui sculptor,
               oprind înăltarea «Păsării Măiastre»”.

Tragicul este privit cu nostalgie: „palmele/ în care si-au lăsat urme/ stelele…” (Ramuri ciudate); Sfîrsit de primăvară…
Este absolut de înteles si de asteptat ca această carte să se termine cu niste Cugetări: „Nu este atît de greu/ să-ti atragi un suflet dorit./ Dar este greu, nespus de greu/ să mentii echilibrul de forte/ pentru o viată întreagă”; „Bărbatul trebuie să apere cu forta/ ceea ce femeia/ cu mîinile, pîntecul si fantezia ei/ creează”; „Speranta înseamnă a voi ceva/ si a voi este mai presus de întelegere” – „The hope means to want something/ and to want is above understanding” – sună, în engleză, ultima reflectie.