Incercînd sã lãmurim raportul dintre constrîngere si libertate în poezie, ne vom referi la creatia lui Odysseas Elytis, poet destul de cunoscut pentru iubitorii de artã, care, dupã cum se stie, a obtinut premiul Nobel pentru literaturã. Cu volumul de acum celebru To axion esti (Cuvine-se cu adevãrat), poetul a dovedit cã implicita frictiune între interdictie autoimpusã/alegere liberã în procesul creatiei poate fi, de multe ori, extrem de fructuoasã.
Dãm prilejul cititorilor, dacã mai era nevoie, sã ia cunostintã de aceste libertãti de gîndire si exprimare din poemul amintit.
De multe ori lovitu-m-au în tineretea mea
Si niciodatã nu mã biruirã
  (Psalmul I, 28)
FACEREA
La început lumina si ceasul dintîi
 cînd buzele încã în lut
 încearcã gustul lucrurilor lumii
Sînge verde si-n glie bulbi de aur
Preafrumos în somnu-i se desfãsurã si marea
nealbit borangicul eterului
sub roscovi si sub marii palmieri
 Acolo singur am privit în fatã
 lumea
 cu jale plîngînd
Sufletul meu tînjea dupã Semn dupã Crainic
 Zãrit-am atunci mi-amintesc
 cele trei Femei Negre
cum mîinile îsi ridicau spre Rãsãrit
Dauritã le era spinarea si norul ce-l lãsau în urmã
încet-încet stingîndu-se
 în dreapta si ierburi dupã alt tipar
Era soarele cu osia-i în mine
întreg tepos de raze cel care dã glas Si
acela care în adevãr eram Cel cu veacuri mai’nainte
Cel încã verde în flacãra Neruptul din cer
 Simtii cum a venit si s-a plecat
 peste leagãnul meu
aidoma amintirii devenite prezent
si glas împrumutã de la arbori si valuri:
 „Porunca ce-ti fu datã, zise, e aceastã lume
 si scrisã în rãrunchi îti este
 Citeste-o si te strãduie
 si luptã”, spuse
„Fiecare cu armele lui” grãi
Si mîinile-si întinse – asa cum face
un tînãr zeu de obste plãsmuind totdeodatã suferintã si desfãtare
 Mai întîi s-au tîrît cu putere
 si sus deasupra crenelurilor s-au desprins cãzînd
 cele Sapte Securi
 dupã asemãnarea furtunii
 la punctul zero unde simti mireasma
 reînceputã iar a unei pãsãri
curat încã o datã sîngele revenea
iarã dihãniile cãpãtau chip omenesc
 Atît de-ndreptãtit Neîntelesul
Apoi toate vîntoasele din neamul meu sosirã
bãietii cu obrajii umflati
si cu latele verzile cozi asemenea Gorgonelor
si ceilalti, mosnegii demult cunoscuti
cu piele de cochilii si bãrbi lungi
Si norul îl tãiarã-n jumãtate si jumãtatea în patru
iar putinul rãmas îl suflarã si-l gonirã la Miazãnoapte
Se lumina linia zãrii
vizibilã si deasã si de nepãtruns

 ACESTA e imnul dintîi”.

Vom analiza, deci, prima parte a poemului, respectiv primul imn, cãruia i-am oferit o imagine unitarã si al cãrui motto, psalmul I, 28, oglindeste un fel de orgoliu creator, dar pus în slujba Celui Nenumit. În Facerea, autorul reia geneza într-o viziune proprie, a Poetului, nemaiurmãrind întocmai etapele creatiei, ci doar simbolurile care au semnificatie aparte pentru el. Asadar, prima etapã este marcatã de splendida sintagmã „La început lumina si ceasul dintîi”. Verbul lipseste, nu însã si Verbul divin care îsi dezvãluie prezenta tocmai prin acest predicat eliptic. Autorul are în vedere surse patristice („Dumnezeu este luminã”) si le exprimã cu ajutorul unui desen suprarealist, foarte modern – „lumina” si „ceasul”, „cînd buzele încearcã gustul lucrurilor lumii”. Elytis îsi trãdeazã afinitãtile, pronuntate si cu altã ocazie, pentru un cromatism paradoxal, dar plin de sugestii puternice „sînge verde si-n glie bulbi de aur”, vizînd o sintaxã în care elementele creatie si primãvara se combinã armonios.
Se articuleazã apoi cu usurintã o imagine deosebit de sugestivã, cu aluzii, de asemenea, la copilãria lumii: „Preafrumos în somnu-i se desfãsurã si marea”. Somnul devine metaforã a creatiei, asa cum, mai tîrziu, i se va aduce acel faimos elogiu de cãtre Blaga. El reprezintã, de fapt, aici, în acest context, o stare de trezie, de trezire la viatã. Este explicabil, în acest sens, versul „nealbit borangicul eterului”.
Însã poetul nu se depãrteazã prea mult de sensurile biblice, de conotatiile intertextuale, apelînd la versul „sub roscovi si sub marii palmieri”. Ceea ce este original la Elytis este intercalarea permanentã în poezie a vocii auctoriale care, deocamdatã, nu stim dacã întruchipeazã pe Dumnezeu sau pe om (sau se raporteazã la omul care trebuie sã devinã Dumnezeu) – „Acolo singur am privit în fatã”, iar urmãtorul vers „lumea cu jale plîngînd”. Pînã aici, dupã cum am spus, se poate descifra cu greu mesajul poetic. Apare versul revelator, subliniat si de cãtre autor: „Sufletul meu tînjea dupã Semn dupã Crainic”. La acest nivel, ne dãm seama, cel putin, cã este vorba de om, cãci Dumnezeu îsi este suficient siesi. Omul de care mentionam zãreste pe cele „trei Femei Negre”, ineditã metaforã a Dumnezeirii, conceputã în ipostaza maternitãtii si fertilitãtii, cãci, imediat dupã aceea, avem versul implicînd semnificatii religioase „cum mîinile îsi ridicau spre Rãsãrit”.
„Dauritã le era spinarea si norul ce-l lãsau în urmã” este o structurã de ordinul implicatiilor si simbolurilor regalitãtii, a puterilor supraomenesti. În sfîrsit, soarele este un alter-ego al omului, un aspect care „obligã” pe om si provoacã, mai mult sau mai putin, suferintã – „Era soarele cu osia-i în mine/ Întreg tepos de raze cel care dã glas”.
Iatã cã deodatã viziunea se mai limpezeste: aflãm cã e vorba totusi si despre Dumnezeu: „acela care în adevãr eram Cel cu veacuri mai’nainte/ Cel încã verde în flacãrã/ Neruptul din cer”, unde atributele dumnezeirii sînt clare.
Stihul „Peste leagãnul meu” vine sã întãreascã ideea de Genezã, de Nastere, iar „amintirea devine prezent” contureazã un scenariu postmodern. Vorbele soarelui sînt sibilinice: „Porunca ce-ti fu datã/ (...) e aceastã lume/ si scrisã în rãrunchi îti este/ Citeste-o si te strãduie/ si luptã”. Interesant este cum eul liric/ poetul conciliazã aspecte ale religiei crestine (poruncile) cu unele elemente mitologice, referitoare la destinul prometeic („scrisã în rãrunchi”). Modalitatea sotiriologicã este accentuatã de trei verbe: citeste, te strãduie, luptã.
Formula se ambiguizeazã tot mai mult; verbe precum spuse, grãi apar din ce în ce mai des si ne duc cu gîndul la Cuvîntul divin. Noutatea constã în faptul cã Dumnezeul Vechiului Testament nu mai este separat foarte clar de cel al Noului Testament. Ipostaza aparent rãzboinicã – „Fiecare cu armele lui” este de fapt pasnicã: „si mîinile-si întinse”.
Puterea apartine iubirii, tineretii („asa cum face un tînãr zeu de obste plãsmuind totdeodatã suferintã si desfãtare”). Încã o datã, maniheismul semnelor slujeste, de fapt, unei idei unice: „Mai întîi s-au tîrît cu putere si sus deasupra crenelurilor s-au desprins cãzînd/ Cele Sapte securi”, unde securi este o metaforã rarã pentru cele sapte zile ale sãptãmînii. Odysseas Elytis converteste un semn avînd conotatii negative într-unul pozitiv (secure=delimitare=„zi”), acordînd limbajului valente noi si vrînd sã demonstreze si în contextul poeziei ce înseamnã forta Cuvîntului.
Chiar Facerea este vãzutã din perspectiva unor noi si noi forte – „curat încã o datã sîngele revenea”. Animalele capãtã o aurã nobilã: „iarã dihãniile cãpãtau chip omenesc”. Ne rãspunde de ce tot un vers „Atît de-ndreptãtit Neîntelesul”, cam asa fiind conturatã lumea misterului (orizontul misterelor, ar spune Blaga). Pentru cã Dumnezeu este Tatãl tuturor, în ierarhia cereascã urmeazã vîntoasele, bãietii cu obrajii umflati „si cu latele verzile cozi asemenea Gorgonelor”. În contextul referitor la creatie, evocarea Gorgonelor nu mai este deloc înspãimîntãtoare. Enumerarea continuã – „Mosnegii demult cunoscuti,/ cu piele de cochilii si bãrbi lungi” si recreeazã imaginea acumulãrii fortelor vînturilor, ca în mitul lui Ulysse.
Epicul slujeste la delimitarea imaginii vizuale a „facerii” celor patru puncte cardinale: „Si norul îl tãiarã-n jumãtate/ Si jumãtatea-n patru”. „Creatia” la Elytis este caracterizatã prin surplus – „iar putinul rãmas îl suflarã si-l gonirã la Miazãnoapte”.
Între cele douã lumi – Dumnezeu si om – se face o demarcare strictã – „se lumina linia zãrii/ vizibilã si deasã si de nepãtruns”. Se creeazã un oximoron multiplu, fãrã explicatii inutile, urmat îndeaproape de formula sententioasã „ACESTA este imnul dintîi”.
Fidel mottoului de la început, autorul uziteazã expresia elogiului, dar nu sub forma psalmului, cum pãrea la început, a tînguirii foarte personale, ci sub formã directã, plinã de fortã si întrucîtva orgolioasã, de speta anticã, tragicã, a imnului. Astfel, elementele genezei din primul imn sînt lumina (focul), pãmîntul („lut”), apa („marea”), eterul (aer/nor), vîntul. Acest amalgam de elemente care urmãresc logica biblicã si, în acelasi timp, pe Timaios – Platon, face parte dintr-o mitologie proprie poetului. Este mai mult „reconstructie” creatoare decît „deconstructie”, Elytis reusind sã clarifice acea nuantã care diferentiazã între „facere” si „genezã”.

Home