Titlurile volumelor de versuri semnate de Echim Vancea
– Fotografie dupã un original pierdut, Doctor fãrã arginti,
Abatere de la dialog, Mîta pe spini, contin, implicit sau explicit,
un anume soi de frustrare sau de sentiment al cuiva „certat cu «legea»”.
Sã fie oare acea deviere de la normã de care se vorbeste în
unele tratate de teoria poeticii? Chiar si ultima sa carte, Cititorul de
drept comun (Editura Timpul, Iasi, 2002) ne îndreptãteste sã
credem acest lucru. Cititorul, ipocrit ca întotdeauna, vine sã
descifreze inscriptiile de pe zidul temnitei definite ca poem – Între
pietre îngenunche poezia; Fãrã trofee, în limite
admise; Esafodul de la marginea orasului; Trubadur în duratã;
Clopotele simt rãceala luminii; Cerere de înscriere în
toamnã; Peste tot umbra într-o zi lucrãtoare; Ceas mãsluit;
Dimensiunea zadarnicã a aripei; Sfîrsit amînat. Tot cititorul,
nu numai condamnat la poezie, dar si la starea de inferioritate fatã
de creator, se tîrãste ca sã decripteze în continuare
versuri precum; „nu mai pot fi si martor/ si-ngãduit risipirii/ cinei
voastre de tainã…”; „… unei lãmpi trudite de-amiazã/
ce se strecoarã prin gaura cheii de la usa/ insomniilor tale/ ca o
lucrare neterminatã”; „la marginea orasului esafodul/ cu strãlucirea
lui/ ademeneste trupurile/ eu asteptam în holul mic al secolului”;
„apoi ti se va da un numãr impar/ si o turmã/ nepãsãtoare//
totul în rate/ dar niciodatã prezent”; „aceastã noapte
de toamnã/ mai pãstreazã ceva din dragostea mea tîrzie/
si mirarea ta de femeie”; „pasii poetului în umbra cãrtilor./
umbra încet luminîndu-se…”; „lacrimile atîrnîndu-le
murdare pe sfoara din urnã”; „cine sã – nu stiu –/ sã
spargã/ chitara unui cuvînt de prea de demult învãtat”.
Totusi, atît cititorul, cît si scriitorul sînt întemnitati
în aceeasi închisoare – poezia –, la început ca doi
dusmani implacabili, care, mai apoi, neavînd încotro, trebuie
sã devinã amici, cãci dacã nu gãsesc cheia
comunã de comunicare, nu vor avea putintã de scãpare,
lucru de care e constient autorul, atunci cînd spune: „…dacã
visurile se nasc din multimea grijilor; prostia nebunului se cunoaste din
multimea cuvintelor” (Ecclesiastul, V, 3).
„SOLEDAD, SOLEDAD, PUREZA…”
În ultimul timp, Editura Echim a dat la ivealã cãrti
promitãtoare de poezie, cum este si cazul volumului Tîrziu,
în iunie (apãrut în 2003), de Marin Ilujeru.
A puncta marea meditatie cu momente de abandon cotidian are drept rezultat
poeme de felul celor cãrora din care citãm: „stãm împresurati
de lumina murdarã/ din ecranul portocaliu de bar/ sau, prin geamul
imens din spatele meu,/ de afarã,/ sau de dincolo, din ochii tãi
absentînd profesional,/ stã cu noi o luminã murdarã”
(Rãstimp de primãvarã). Poetul alunecã, din cînd
în cînd, spre un sordid de exceptie: „spre searã m-au
dus într-o crîsmã privatã/ multimea mecanic sorbea/
«faci si tu un dus social te mai precizezi»” (Cercul virtuos).
Între douã „cafele” transfigurate în poeme, se amestecã
intens doza de tristete – „«Ce te judecã atîta?»
– Priveam primãvara. * Îsi comandã mereu douã
cafele. Nu pentru a fi cu cineva. Pentru a fi de douã ori mai departe.
* Arcul danturii hãulind în soare-de-aur – serelistã
la volan. * Cerul între blocuri – cînd, dupã geam, trup
desprins, perdea recãzînd, ochi goi în adîncul odãii,
ori numai «tristi si mari». * Nevastã rãspunzînd
peste umãr unei vecine: «Ase mi-i portu’! (Auzi: ce-s în
negru!») * În cîmp – Grîul, Lumina si Linistea. Veghea
Cuiva. Întîmplã-se, Omule, viata Ta!” (Anotimpuri); „soldat
într-o legiune strãinã strãinã” (Ecce homo…);
„sînt numai absentã, Doamne/ îmi vine sã intru
de tot în cuvînt/ poate ajung si eu clipa prezentã” (Decembrie,
la cumpãrãturi); „sfînt local” (Institutie). Individul
este proiectat cu nonsalantã în infern – „acolo numai ei – hotãrîti
sã rãmînã la temeliile toamnei,/ emotionati cã
au coborît singuri” (Cu orasul deasupra). Între decorativ si
recitativ, poetul, cuprins de „spaima de linistea din poeme”, face „poeto”-terapie,
glãsuind, vindecat de singurãtate – „stai în adîncul
zilei de varã/ cu niste copii, în povesti// si mai încolo,
pitit, tintirimul,/ – mic, cît sã intri, nu esti” (Fericire).
Chiar coplesit de gustul amar – al cafelei sau al vietii – autorul se simte,
totusi, puternic, doar multumitã faptului cã se poate exprima
poetic.
POEZIA – ARDERE-DE-TOT
Tripticul mielului pasnic de Marian Nicolae Tomi, apãrut la Editura
Limes, Cluj-Napoca, 2002, include poeme care descriu o stare umanã
asemãnãtoare cu cea a rãstignirii, deci foarte actualã.
Modelul triadic este înscris într-un limbaj cvasi-apocaliptic:
I Mielul pãmîntului; II Mielul vãzduhului; III Mielul
de foc. Poeme precum Rãstignire („Ai vãzut/ cum nu ai simtit
greutatea/ trupului în cuie”), Ziua a sasea („trupul/ furnicat în
prezent/ asteaptã desfãtare”); Rugãciunea („Doamne,/
tu esti cu totul altul:/ iluzie sau iluminare?”); Fiul risipitor („Cheltui
din viatã/ cu o tulbure presimtire/ în moarte”); Iluminare („Ca
si cînd/ lumina ar sta o clipã/ la masa tãcerii”); Facerea…
(„Din singurãtatea ta/ unicã oglindã cerul cãzînd/
spre mine”), vorbesc, mai degrabã, despre om. Si, mai departe, despre
omul recent – homo recens: „Strînse în modem/ verbele peste negii
cei storsi/ în blestem” (Blestem); „în noaptea/ ca o adiere visceralã
penetrase/ extazierea” (Occident); „Eu însumi?/ defect de fabricatie/
oglinda impurã” (Oglinda II); „Pentru omul-sandvis/ vesnicia apare
de dupã colt/ ca o sperantã” (Martiraj); „Femeia ca o ranã/
mister ce se vindecã uneori/ la zidul prelegerilor” (Muze); „De pe
cuier am luat/ moartea ca pe o hainã veche/ uzatã si dragã”
(Moartea ca iubirea). Dacã, pentru unii, poezia e obsesie (trei strofe
de cîte trei versuri), pentru altii e eliberare, pentru unii si altii
e moarte si dragoste, simultan, pentru autorul de fatã poezia e jertfã:
ce se sacrificã, ce se dãruieste rãmîne de înteles
doar din lectura poemelor ca atare.
LUNA ÎSI ÎNTOARCE CELÃLALT OBRAZ
Cu Fata nevãzutã a lunii/ The Moon’s Unseen Face, Editura Semne,
Bucuresti, 2001, Vasile Moldovan adaugã încã un volum
de micropoeme la cele pe care le-a scos la ivealã pînã
acum. Cãutînd sã surprindã ceea ce nimeni aproape
cã n-a încercat, „fata nevãzutã a Lunii”, cu ajutorul
poeziei, ne aduce pe noi, cititorii, printr-o tematicã unitarã
si monocromã, pe un tãrîm mai putin bãtãtorit.
Poemele în spirit haiku din acest volum stau sub un motto cu rezonante
populare: „…Darã Luna-i numai una/ si luminã toatã lumea”.
Pornind întîi, fãrã sã vrea, de la „devotul”
lunii, Eminescu („Pînã la ceruri/ o scarã de mãtase/
razele Lunii”), ajunge, încet-încet, la note personale, pline
de blîndete sau armonie meditativã, parcurgînd, pe rînd,
primul, al doilea, al treilea, al patrulea pãtrar: „Copii înveliti/
cu dragoste maternã –/ Luna în iatac”; „Dupã vînãtoare,/
lumina linã-a Lunii/ pansînd un pui de cerb”; „ Luna pe furis/
dînd crengile-ntr-o parte…/ odaia goalã”; „Vãpaia Lunii
–/ înflorind peste noapte/ chiar si mãrul sterp”.
Foarte subtil, asa cum sînt chiar razele lunii, se întretes unele
nuante de litanie, ca cele din cîntecul Luminã linã,
cu accente dramatice – „Prunc plîngînd în somn –/ pe gingasul
sãu grumaz/ secera Lunii”; „Un pumn de stele/ acoperind sub brazdã/
sîmburele Lunii”; „La drumul mare –/ teii înfloriti cersind/
lumina Lunii”; „Un vechi prizonier/ în plasa de pãianjen:/ Luna
nouã”; „Cele o mie/ de chipuri ale lui Buddha – Luna printre pruni”
sau „Lumina Lunii –/ umbra felinarului/ îmbãtrînind brusc”.
Eul liric compãtimeste, adeseori, ori strengãreste, ori grav,
cu luna: „Cearcãn selenar/ dupã o noapte albã/ nici
nu-i de mirare”; „tipete tîrzii/ trasi în teapã de Lunã/
cocorii toamnei”; „Noaptea la cramã –/ degustãtor de vinuri,/
Luna de toamnã”; „În miez de noapte/ dogori de nestins în
pat –/ Luna tot rece”. Dupã astfel de picãturi de nectar liric,
urmeazã luna de miere: „Rufe la uscat –/ vîntul serii dezbracã/
Luna de chimonou”; „Luna în crestere –/ ferestrele vãduvei/
luminate iar”.
Cealaltã fatã a Lunii mai e vãzutã si prin intermediul
versiunii în limba englezã, realizatã de Cristian-Mihail
Miehs, în manierã nostalgicã si modernã, în
acelasi timp („Awaiting the Moon…/ the reeky cigar in my hand/ quenches all
alone”). Autorul, Vasile Moldovan, ne aratã discret cã mai
existã si altceva de vãzut atunci cînd toti sînt
orbiti de soarele nãprasnic, dar înselãtor al realitãtii.
Dar, ca sã nu ne prindã noaptea, sã lãsãm
pe altii sã desluseascã feluritele semne de pe celãlalt
obraz de lunã.
