Dacã urmãrim cîteva repere privind creatia lirico-religioasã, româneascã, poezia-rugãciune, observãm cã, în cultura românã, poezia s-a aflat încã de la început sub semnul credintei crestine.
Evolutia limbii noastre literare a fost înrîuritã, dupã cum stim, de Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, pe numele laic Dimitrie Basila, care a tãlmãcit în Psaltire aproximativ 7 000 de versuri din Psalmii lui David din Sfînta Scripturã; cunoscutele versuri din Psalmul 46 au devenit cîntec de stea: “Limbile sã salte/ Cu cîntece nalte”.
De un lirism ca cel al Ecclesiastului putem vorbi la cronicarul Miron Costin, cu al sãu poem Viiata lumii. De asemenea, literatura popularã a fost pusã, de multe ori, în slujba bisericii, ca în colinde, în Mesterul Manole sau în Miorita. Un poet precum Vasile Alecsandri a consacrat mai putine poezii sentimentelor religioase, însã de o remarcabilã concentrare (v. Imnul religios), dupã ce Asachi în Imnul moldovenilor, Vasile Cârlova în Rugãciunile sale si Grigore Alexandrescu în unele poeme, exaltaserã sentimentul patriotic alãturi de cel religios, cele douã fiind caracteristice poporului român, cum va crede, de altminteri, si un teosof modern, Petre Tutea. Dacã Dumnezeu reprezintã, îndeobste, pentru poetii mentionati, “al totului pãrinte”, rugãciunea si, deci, poezia devine respiratie a sufletului.
Însusi Eminescu scria: “Faptul de a fi dat expresie Duhului Sfînt în limba româneascã, acesta este meritul crestinismului ortodox”, iar Maiorescu aprecia poezia Rugãciune, afirmînd cã “include versuri de unicã frumusete”. În Rãsai asupra mea, eul liric cheamã din nou duhul crestin, fãcînd din poezie o “podoabã de artã a geniului”, cum o considera Pan M. Vizirescu. Învierea este un alt poem tulburãtor, în care Eminescu este deosebit de sensibil la faptul cã Iisus nu s-a sacrificat din mîndrie, ci din iubire, si de aceea oamenii au nevoie de religie.
Se mai cunosc si poezii cu variante din lirica religioasã eminescianã si anume Christ, prima variatiune a lui Dumnezeu si om; Venere si Madonã, bazatã pe opozitia plotinianã între Venus pãmînteascã si Venus cereascã; Rugãciunea unui dac, cu accente din Ovidiu (Unus erat toto naturae vultus in orbe) si biblice, apoi Colinde, Apari sã dai luminã s.a. Momentul Eminescu imprimã si în poeziile lui George Cosbuc (ex. La Pasti aceeasi atmosferã si fior mistic. Un alt poet sensibil la realitãtile crestine va fi apoi Octavian Goga, care se exprimã aproape genial în Rugãciune.
Foarte adînc pãtrunse de acelasi sentiment sînt poemele-rugãciuni ale lui Nichifor Crainic, mult apreciat de teologul Dumitru Stãniloaie. O transfigurare deosebitã, de aceeasi naturã, simtim îndeosebi în poezia lui Vasile Voiculescu, de pildã, în poemul În orice rugãciune. Mai aproape de noi sînt poeziile Cuviosului Ioan Iacob de la Neamt. Traian Dorz si mai nou, Ioan Alexandru, Petre Ionel.
O poezie, dintre postumele eminesciene, care poate reprezenta o variantã sau cel putin o poezie înruditã cu Venere si Madonã si care a apãrut în acelasi an cu aceasta (fiind datatã 1870), este Înger palid... pe care o reproducem mai jos:
Înger palid, îti e mister
Cum cã a lumei valuri si soapte
Este durere si neagrã noapte
 Pe lîngã cer?

Nu stii tu, înger, oare sã zbori,
Sã lasi pãmîntul, trista ruinã,
De-ti place cerul, a lui luminã,
 De ce nu mori?

O, dar pãmîntul încã te tine
În niste lanturi tesute-n rai,
De mult zburai tu în lumi senine -
 De nu iubeai.
Poezia stã sub semnul unei oarecare perfectiuni a versului. Dupã cum afirma M. Drãgan în Clasici si moderni, “Eminescu este un poet la care eufonia versului cunoaste momente cu adevãrat unice”. În acest sens, observam cã, încã de la început, vocativul lung, îngere, exprimat si printr-un dactil (-vv), este urmat în a doua strofã de vocativul scurt, înger, un troheu (-v) implicit, strãjuit de virgule care-i conferã independentã, dar care stimuleazã reverberatii si trecerea subtilã spre o melancolie fãrã precedent.
Desi, la prima vedere, si sub influenta unui cod cultural bine înrãdãcinat (“Ce este poezia? - înger palid cu priviri curate”) se pare cã e vorba de o artã poeticã, totusi eul liric face referire la un înger personificat, iubita sau iubirea. Toate elementele lumii de aici au corespondent prozodic într-un amfibrah (v-v), atît elementele notionale enumerate (a lumei, si soapte, si neagrã, durere, pãmîntul, ruinã), cît si cele verbale, care exprimã mai concret legãtura cu pãmîntul, cu Geea - te tine, de-ti place.
Este însã foarte interesant de vãzut cã, spre deosebire de antume, de pildã, Venere si Madonã, unde elementele celeste sînt notate, în general, printr-un dactil: marmurã (caldã), scînteie, îngerii, tînãrã, palide, îngerul (de douã ori), umedã, chiar bolnavã, si nu în ultimul rînd suflete, în poemul Înger palid... ele au corespondent acelasi amfibrah de care aminteam anterior: luminã, senine, deoarece iadul si raiul devin totuna în fata iubirii.
Tinînd cont de aceste fapte prozodice, putem spune cã, dacã nu cumva cele douã poezii au fost scrise la o oarecare distantã în timp, în orice caz ele au fost create într-o cu totul altã dispozitie sufleteascã de cãtre autorul lor.
O mai profundã spiritualizare a iubirii se întîlneste, asadar, în poezia Înger palid...; cã asa stau lucrurile ne-o demonstreazã si peonul IV (vvv-) care configureazã douã expresii: pe lîngã cer, de nu iubeai, sinonime din punct de vedere prozodoic si care aratã, în sens dantesc, cã iubirea este un vehicol spre cer: “L’amor che move il cielo e l’alti stelle”.
Mai întîlnisem o idee asemãnãtoare si în Luceafãrul:
Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire
Si pentru toate dã-mi în schimb
O orã de iubire,
strofã în care ideea de iubire, de care mentionam, este redatã tot de un peon, de data aceasta de un peon III (vv-v = de iubire). Este ceea ce ne repetã si Omar Khayyam în rubayyatele sale:
Aminte, omule, ia
La veacuri de grea-ntelepciune
A lumii minune-i iubirea
Iar restul - desertãciune.
O altã celulã trisilabicã, singurul amfimacru (-v-) din poezie apare în strofa a doua si structureazã o întrebare aproape retoricã (“Nu stii tu?”), asa cum fusese si propozitia finalã. referindu-se la zbor (“Nu stii tu, înger, oare sã zbori?”), produce un efect simetric, ducîndu-ne cu gîndul la amplitudinea zborului si, mai concret, a aripelor, asa cum altãdatã, ni se amintea la modul poetic, faptul cã eul liric cãuta pe umerii iubitei locul aripelor unui înger.
Paradoxal, concluzia poeziei se aflã chiar la început: se pune semnul identitãtii între existentã si tainã - la nivel de versificatie doi iambi (v-v), poetul atentionîndu-ne încã o datã, prin semnul lui Harpocrates, cã nu se poate spune deodatã totul.
La un moment dat, continutul ideatic este atît de profund, încît se tine mai putin seama de forma prozodicã: în afarã de articolul genitival la singular în loc de plural – a lumei valuri..., care mai apãruse si în antume, existã în prima strofã si licenta poeticã – numitã azi anacolut – “valuri si soapte/ este durere...”. Subconstientul creator a amalgamat pluralul valuri si soapte, egalizîndu-l cu lume si rezolvînd aproape genial acest dezacord într-o succesiune triadicã reprezentatã de troheu (-v) + amfibrah (v-v).
Viata, moartea au aceeasi valoare, resimtitã în plan prozodic: îti e mister din prima strofã, de care vorbeam la început, are aceeasi schemã ca si de ce nu mori (din a doua strofã). Deasupra tuturor este iubirea, acre încearcã sã depãseascã ceea ce nu se poate depãsi, dar ea însãsi rãmîne un soi de desertãciune (v. peonul IV). Dacã ne gîndim însã, la Iubire, cu majusculã, în sens liric-religios, peonul IV corespunde unui anumit avertisment explicit, care în celelalte strofe era implicit.
Fiecare prima cezurã din strofã, acre imagineazã, ca la Blaga, si o cenzurã transcedentalã, ideaticã, este proportionatã, concluziv, în prima strofã, dupã cinci silabe, în a doua, dupã teri, respectiv în a treia, dupã o silabã independentã, ac într-o aritmeticã misticã. Pe de altã parte, a doua strofã, cea mai tulburãtoare, din punct de vedere ideatic, prezintã douã cezuri, în primul vers, avînd în total, nici mai mult, nici mai putin de patru cezuri. În ultima strofã, si ortografic, Iubirea umanã si divinã este separatã vizibil de celelalte realitãti prin linia de pauzã. Spondeul, singura celulã de acest tip din poezie, demonstreazã totodatã cã moartea devine o poartã a vietii (ianua).
Astfel, încã o datã, poezia Înger palid..., desi nu neapãrat o nestematã prozodicã, vine sã se înalte ca o poezie-rugãciune, “arãtînd drama destinului omenesc, dar si sborul mîngîietor cãtre înãltimile purificatoare ale credintei” (Pan M. Vizirescu, Poezia noastrã religioasã).
 

Accentuarea refuzului

Cartea de poezii Accentuare în mare refuz de la Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, este, în primul rînd, o carte ermeticã. Asa cã ne vom permite, în întelegerea ei, sã cerem ajutorul chiar autorului, citind indiciile pe care ni le oferã cu atîta generozitate, “iubitului Cititor” în Postfatã: poemele lui “se succed ca o insolitã aventurã a Spiritului care se descoperã singur în încercarea de a cunoaste poetic lumea, aventurîndu-se în acel vesnic si «mare refuz», care-l întîmpinã peste tot, începînd chiar cu biblica genezã”. Iatã cã poetul porneste de la Facere, de la începuturi, inclusiv prin elementele de paratext: “Astfel el a izgonit pe Adam; si la rãsãritul grãdinii Edenului a pus heruvimii si sabia învãpãiatã care se îndrepta în toate directiile, ca sã pãzeascã drumul spre pomul vietii” (Geneza, cap. 3m V. 24).
Dar sã vedem cine este autorul poeziilor de care vorbim: este Raul Constantinescu,. argesean, cu formatie de filolog (a terminat facultatea la Cluj), are o anumitã apetentã pentru lucrurile transcendente (fondator al cercului literar “Sarmis”); a publicat poezii în revistele “Echinox”, “Tribuna”, “Familia” s.a.
Marele refuz înseamnã la acest poet interdictie si, poate, o entitate abstractã, geamãnã cu Marele Anonim blagian. În acest fel, omul este privit ca un fel de emul al divinitãtii, în ceea ce priveste creatia, în spetã cea literarã. Si pentru noi, cititorii, este, de asemenea, o aventurare într-un soi de refuz, cãci:
“Cu inima în dinti aventurat în marele refuz,
prin demente sorburi înfruntînd
ororile unui timp involut
brigand printr-un complot al tãcerii,
explorezi somnambulice spatii,
unde într-o continuã însurubare
între nadir si zenit,
din paradisiace aparente ale nefiintei,
euri-bumerang în sine se întorc
prin ploaia de ochi”.
Poetul este original prin faptul cã foloseste un noian de neologisme, ceea ce au observat si alti critici, pentru niste realitãti, cum am zis, transcendente si traditionale, conservatoare prin natura lor si pãstrate într-o cu totul altã formã în mentalul colectiv. De aici, sentimentul interzicerii, resimtit puternic de autor – “Cel care nu doarme noptile/ precum Argus cu o sutã de ochi priveghind/ la nesfîrsit alege cuvintele/ unul cîte unul “ (Cel ce alege cuvintele). Este obsesia cuvîntului – a cuvîntului mic si al Cuvîntului mare (“mesterii Turnului Babel de cuvinte” – Turnul Babel) si o Tragedie a limitelor.
Structurate în trei cicluri: I. Aventurare în marele refuz, II. Gaura neagrã, III. Congestia clepsidrelor, poemele contin ideea lui “horror vacui”, dar în sens invers, prin afinitatea pentru vid, pentru absenta limitelor concrete. Fructul interzis revine cu asiduitate si ia forma cuvîntului (a cuvîntului ce exprimã adevãrul) care i se refuzã poetului, de aceea se adreseazã lui Dumnezeu – “Doamne, singur, pãrãsit în Valea cuvintelor”. Din cînd în cînd mai ies la suprafatã semne de sperantã, conceptualizate sub forma Luminii.
Poetul are un sistem mitologic foarte bine pus la punct, dar la modul labirintic, obositor prin multimea de cuvinte a cãror cheie nu e la îndemîna oricui, nevoit fiind cititorul sã stea mereu cu un dictionar alãturi si sã accepte, dacã a încheiat pactul binecunoscut, sã accepte zicem, acest “refuz” propus de autor.
 

Constantin PREDA, Un crai de poezie veche

Odatã cu volumul Fantasme cu mirese zburînd (Fundatia Pasãrea Mãiastrã, Tîrgu-Jiu, 2001, Editura Ramuri) aflãm cã si poetii din Oltenia pot profesa, contrar asteptãrilor o liricã a sensibilitãtii. Despre Constantin Preda, la care ne referim, s-au pronuntat pozitiv Nichita Stãnescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Emil Brumaru, dintre scriitori, si Eugen Negrici, Al. Cãlinescu, Alex. Stefãnescu, dintre critici.
Antologia ne prezintã o poezie în care se manifestã inflatia de metafore, în stil curat românesc, începînd cu selectiunile din primul volum Sora mea înserarea (1984), pînã la urmãtoarele: Plecarea cu steaua lui (1985), Fire de poet (1988), Oare acesta sã fie sufletul? (1990), Plînsul, floarea secretã a mortii (1995), Teama de a te pierde (1997).
Este interesant cã scriitorii din acea zonã a tãrii pe care am amintit-o au fost atrasi, complementar, de sufletul rus (si sã ne gîndim numai la Gib Mihãescu si la Rusoaica lui), iar aceastã atractie se poate observa si la Constantin Preda, în unele din volumele sale. Totusi, cel putin titlul primului volum Sora mea înserarea ne proiecteazã în alte coordonate geo-culturale si ne trimite cãtre marele Francisc din Assisi, care se exprimã asemãnãtor fatã de “sora lui, furnicuta”.
Se stie cã Sora mea înserarea face parte dintr-un volum colectiv (dupã moda epocii), iar debutul propriu-zis este considerat volumul Fiecare cu steaua lui. Dacã urmãrim ciclurile enumerate, ele ne oferã o cheie de interpretare a poeziei autorului, poezie în care se contureazã un filon popular, aproape mistic, dar si un ton adesea persiflator sau duplicitar (Fire de poet). De altfel periplul poetic nu este lipsit de o destul de acutã neliniste metafizicã, premonitorie, adîncitã în nucleele ideatice ale celor sase volume – înserarea –  steaua – poezia – sufletul – moartea – teama.
În volumul Fiecare cu steaua lui, poezia este mai mult traditionalistã, mai ales prin teme si motive, reflectate în titluri precum melopee cu o floare în coltul gurii, oratie de nuntã, litanie despre ziuã, melopee la douãzeci si patru de ani, zãpezi înalte au stins lãmpile din porti, floare trasã de boi mici. Acest lucru este datorat si prezentei indirecte a plaiurilor natale ale poetului, de acum mitica Sadova, care prezervã traditii folclorice bogate, datini si obiceiuri ale românilor si ale minoritãtilor. Dacã “sorã” îi este “înserarea”, cum am spus, matricea este acest spatiu de pitoresc etnografic, surprins în urmãtoarele versuri: “aveai umeri mici de fatã/ poala gurii tãmîiatã” melopee cu floare în coltul gurii); (“nafura de primãvarã/ flori de prun la cãpãtîi/ cal cu aripa amarã/ si o copitã de gutui”) din creatie de nuntã, versuri cu influente din Esenin, care ne-ar putea îngãdui sã-l numim pe poet “eseninist”. Constatãm în astfel de versuri puritate si senzualitate în acelasi timp, uneori cu note de epitalam, o adevãratã eroticã misticã.
Din alt volum, Fire de poet, cu titlul cvasi-cosbucian remarcãm balada unui copil bãlai (“o, simplitate-n care te aduni/ de prin milenii slove si genuni”) unde se face mai departe elogiul unei sancta simplicitas si septembrie e oaspetele (“nubila tine oglinda/ atletului de iese din flãcãri/ leului ce sare din cerc”) unde este vorba de o mitologie eroticã universalizatã. Se trece astfel, firesc, spre urmãtorul ciclu erotic, Paterã-n flãcãri, pus sub semnul psihanalizei focului; chiar mai mult, simbolurile apã si foc se amestecã, facilitînd o dublã purificare. Asadar, poetul oscileazã între erotic si eretic – blues la temple: “zeul coboarã în trup”, paterã-n flãcãri: “plîngeti sîni – feudele mele mici/ într-o zi de miercuri/ adio cergã rozalie”, cel mai frumos se moare-n septembrie: “stau în genunchi si-mi pieptãn barba/ (profet rãstignit în picãtura de ploaie)/ vîntul îmi asazã mîinile pe piept/ somnul cui cu ce flori sã-l destepti?”, în burg prin mansarde: “în ferestre cînd bate?/ vîntul. mit si pandalie// ce burg pustiu/ doar trec sacale/ si plopii stiu/ cã-i mov si jale” (ultima dintre poezii fiind de respiratie bacovianã).
Oare acesta sã fie sufletul? este titlul pentru, poate, cel mai definitoriu volum al lui Constantin Preda. La un moment dat, poetul se aseamãnã cu Neîmpãcatul lui Saint John-Perse. Stim cã Arthur Rimbaud spune deseori “je est un autre” si poetul acceptã tot atît de des aceastã mascã rimbaudianã. Prin apelul la poetul francez, dar si la Paul Verlaine, Nerval si Lautréamont, ne apropiem, la Constantin Preda, de un simbolism modern si, deci (cu riscul cã am comis un fel de pleonasm), de douã ori modern. Din acest volum ne retin atentia mai multe poeme, dar le amintim doar pe cele ce urmeazã: pentru-ntîia oarã clopotele bat, fruct interzis, litanie cu paul verlaine, în care ultima strofã: “stau în odaie si astept un tren/ odaia mea e peisaj si garã/ îl tot astept pe paul verlaine/ si singurul bagaj e gerul de afarã” evocã atmosfera din Asteptîndu-l pe Godot.
Avînd vagi ecouri din Rilke, urmãtorul volum Plînsul, floarea secretã a mortii este o sintezã a volumelor anterioare si chiar ulterioare, în care se încearcã eludarea mortii: moartea mea – burã de ploaie: “moartea mea (burã de ploaie)/ într-o duminicã/ la hotarul dintre prea mult si nimic”; catedralã mov; nu numai prin titlul ultim mentionat, repetãm cã scriitorul C. Preda este si traditionalist, dar si neosimbolist. Dacã Plînsul, floarea secretã a mortii anticipeazã Teama de a te pierde, atunci versurile pe care le vom transcrie vin în continuarea celor dinainte – sãgeatã fierbinte în umãrul meu tînãr (aluzie la un jurnal contemporan): “nisipul ca o sãgeatã fierbinte/ în umãrul meu tînãr”; în cîntec îngropat numele meu. Arte poetice, pasteluri moderne (care, la Brâncusi, traduc un sãrut al fiintei), toate alunecînd usor spre micropoem. Si dacã singur s-a declarat “un poet de modã veche”, ceea ce este Mateiu Caragiale pentru prozã, este acest poet pentru lirica româneascã.
 

Fluturele cu ochi

Mai mult decît impresionantã este editia de poeme într-un vers cu decor în tente numitã Mai grãbit ca mine... un fluture alb, a Uttei Siegrid Köning, în care “viziunea de ansamblu, prezentarea graficã, coperta, ilustratiile – decor în text – acuarela” apartin aceleiasi autoare. Surprizele nu se opresc însã aici: apare un multiplu “cuvînt-înainte”, iar poemele prezintã traduceri în germanã (limba maternã a scriitoarei), englezã, francezã, italianã si, spre deliciul dialectologilor, în aromânã (!).
O anumitã dozã de orgoliu demiurgic se vãdeste aproape cu fiecare paginã prin numeroasele iluzii si aluzii decorative ce înfãtiseazã, cel mai adesea, compozitii peisagistice, dar mai ales prin optiunea pentru poemul într-un vers, vers ce suplineste si zideste o întreagã lume.
Sã urmãrim, însã, cîteva poeme, ca sã le deslusim continutul: “Pietre de hotar/ Turma netrezitã de-atîta razã” (1);
“Accident/
Cu pomi în floare – drumul – pînã la cer” (2);
“De neatins
Focul toamnei – în iedera de pe zid” (17);
“Soare orbitor
Umbra coamei unui cal, hãt în zare” (21);
“Duratã
Dus olarul... în lut proaspãt de ulcioare” (28).
Dacã ne oprim, deocamdatã, la ultimul poem citat, poem de mare concentratie ideaticã între celelalte, desprindem ideea accentuatã a continuitãtii, ascunsã în învelis augustinian, pentru care doar prezentul conteazã, continuitate generatã de trecut si viitor, deodatã, si înfãtisatã într-un tablou simplu, dar grãitor – fiul olarului care face, la rîndu-i, oale de lut, urmîndu-si astfel tatãl în eternitate.
Cntinuãm cu cu alte cîteva poeme, precum:
“O cruce
Si-un suflet oprit la margine de drum” (34);
“Dovleci
Convoi apocaliptic noaptea prin sat” (36);
“Miniaturã
Licuricii Pleiadei pe-un ochi de geam” (40);
“Tinerete
Iubiri cu blestem pe cãrãri ca-n palmã” (47);
“Treceri
Din coli-n colinã Ajun de-Ajun” (51);
“Crengute
Numai fosnet de culori cãzãtoare” (63);
“Febrã
De-atîta frig, în somnul treziei – Tu!” (71);
“O fatã
În poartã, sub vîlvãtaia pãrului” (77);
“În statie
Mai grãbit ca mine... un fluture alb” (88);
“Împlinire
Soare molcom peste butuci de vie” (81).
Mãrturisim cã transcrierea versurilor ne-a furat cu totul, însã mai multe versuri de acest fel fac cît un întreg mare poem pe care-l numim obisnuit. Este un poem despre existentã, vãzutã în toate nuantele sale ca si cum un fluture cu ochi uman ar percepe toate culorile si decorurile acestei lumi. Cele cinci simturi detecteazã corespondente în univers, producînd sinestezii.
În poemele amintite, primul vers este, în maniera ineditã, si titlu al poemului, ca o schitã a unei poezii. Toate aceste poeme sînt un fel de “japonezãrii”, ca sã folosim un termen cãlinescian. De aceea, ele nu pot fi comentate ca alte poezii, pentru cã, în felul lor, exprimã inexprimabilul. “Le plaisir du texte” este mai puternic decît ratiunea lui; selectãm si cîteva poeme traduse, dintre cele mai percutante: “Accident/ Avec les arbres en fleur – le chemin – jusqu’au ciel”; “Direlict/ From wooden fence – thistle girdle”; “Der Spiegel/ In der Tiefe der Belle – das Zwilling Bild”; “Autoritratto/ Soriso rimaso da tempo lontano da te”; “Poezie/ Un chipuriciu... pri tu mulov’i”.
Cu astfel de crochiuri, cu “sfumaturi” ideatice, poetei i se va recunoaste, dacã nu de pe acum, mai tîrziu, semnãtura proprie si autenticã la tabloul liricii românesti.
 

Sonete si sunete

Una dintre cele mai valoroase cãrti ale Uttei Siegried Köning este volumul de sonete Vesnica Efemeridã, apãrut, asa cum ne-a obisnuit autoarea, într-o editie bibliofilã, la Editura Panteon, Piatra Neamt, 1994.
Desi mai apropiatã unui temperament nordic (s-a nãscut în Germania), poeta este atrasã în acest volum, de sonet, nu doar de disciplinã, dar si de finetea lui, sã zicem, latinã. Cartea are, plinã de fidelitate, douã motto-uri din marii sonetisti: Shakespeare, V. Voiculescu.
Cu toate cã încã din primul vers al primul sonet declarã: “N-am fost ziditã pentru nemurire”, totusi, intentia este total opusã. Sonetul, în viziunea poetei, este o poartã initiaticã, un fir al Ariadnei, întins nu cãtre real, ci cãtre imaginar. Tablouri labirintice se întretes în acest imaginar, într-o lume de cuvinte inventate, iar descrierea trandafirului e total potrivitã acestui demers: “Jãruia în asfintit trandafirul/ Jertfa izvorului secat de rouã” (III). Sînt aici ecouri din Khayyam, cu emblematica rozã: “Cã-n orice mîine nu-i decît un ieri” (IV); “Asemeni rozei ce-i aflux teluric” (VIII). Altãdatã asistãm la un panta rhei inedit, românizat datoritã proverbului: “Prin care pietre curg, ape rãmîn” (V); “invoc din nou albastrele cascade” (IX). Curgerea aceasta este opritã, la un moment dat, de “ale pleoapelor maluri” – o metaforã izbitoare (v. VI) Tot în manierã autohtonã, apar “figuri de basme: Feti-frumosi si zîne” (XII).
Iubirea de iubire, conceputã de obicei în sens pozitiv, este vãzutã de poetã în sens negativ, asa cum se vorbeste de “ascunderea ascunderii” la Heidegger, si acest lucru poate fi înteles atît din dedicatie “m-am dedat iubirii cu-al tãu nume/ sã aflu-n ne-mplinire împlinirea cum e” (XI) cît si din alte versuri (v. concluzia sonetului XI), “Nu te-am ales iubit iubirii mele” (XXVI).
Autoarea nu poate rezista ispitei de a crea un nou Ghetsimani, personal, dupã model voiculescian, în sonetul XIII: “Se însera, paharu-mi sta în fatã”; de data aceasta este paharul iubirii neîmplinite si al îndoielii (Nãpîrca veninoasã îndoiala – XVI).
Vesnice efemeride pot fi considerati si fulgii care apar sub forma ninsorii obsedante în sonetul XIV. Culoarea efemerului pare a fi albastrul, cea mai diafanã nuantã, culoarea ochilor celui iubit. Rareori apar alte culori secundare: verdele, aurul (s. XVII). Albastrul este simbolul aerului, al vîntului, al lui Eol; din aceeasi sferã fac parte stelele, adierea, oglinda (v.s. XVIII care cuprinde o frumoasã imagine: “Ades din ochii tãi albastri cerul/ Prin frunzele de plop cãdea nãlucã” cu un amestec de real si imaginar). Oglinda si, implicit, Narcis, apar si în sonetele XXVIII si XXXVII, configurînd arte poetice.
Suferinta din dragoste provoacã un fel de rîsu’-plînsu’ stãnescian, modern: “Si rîsu-i plîns si plînsu-i bucurie”. Din nou, sub semnul “florii albastre” se întreabã poeta: “Sub ce temei, sub care pom sau floare/ Ne-am fi-ntîlnit noi doi vreodatã oare?”. Mai grav. totul stã sub semnul fatalitãtii, al “descîntecului”, al “Moirei” la plural, adicã al ursitoarelor. La urma urmei, si suferinta este privitã în mod ironic: “Ce-n joc bãtaia inimii îmi furã” (XXIX) si, poate, de aceea, mai existã mici scãpãri, voite sau ne-voite (folosirea cuvîntului “intim”).
Unul din cele mai bine realizate sonete este sonetul XXXII în care, iubita ia, pe rînd, înfãtisarea unor personaje de pe tabla de sah – regina (exprimînd orgoliul), calul (avînd unele conotatii erotice), rãmînînd în final, dramaticul nebun. Rafinamentul este dat si de unele arhaisme utilizate, de imagini atinse de patina vremii (“S-adunã-n crengi moneda aurie.../ De-si schimbã-un numismat în grabã cultul/ Metalul sunã-n cînt în visterie/ Si-atîta spirit numãrã trecutul...” – XXXIII). De asemenea, sîntem covîrsiti de o anumitã euforie sugestivã, de data  aceasta a aliteratiilor în sonetul XXXIV sau ca în strofa a treia a sonetului respectiv: “Unde-argintul lunii scapãrã fugar/ Unde-n val s-aruncã strigãtul temut,/ Unde doar speranta-i fãrã de hotar/ Si însingurarea îndãrãtnic scut”.
Grecia, Israel, Roma sînt tinuturile de unde se extrage seva poeticã pentru aceste sonete (Styxul este invocat adeseori...). Versuri precum “Eliberati de-a cãrnii vãmuire/ Ne-om avînta în jos, pe culmi lichide,/ Uniti de-un mag suprem în dãruire,/ – Iubirea – perlã cu luciri umide” (XXXVI) si “nectar povarã” (XXXVIII) ne trimit cu gîndul la o esteticã binarã arghezianã. Se încearcã, în acest sens, rezolvarea raportului iubire/ Iubire, la modul filosofic sau religios: “Si tot mã pot încrede în ochii tãi cuminti/ Albastri, cum apar pe boltile cu sfinti” (XLI). Ajungem astfel la paradox “Cã nu-i nimic mai pur decît dorinta/ Ce ia fiintã, renegînd fiinta” (XLII) si la ermetism “De-o vãd pe ea, te vãd pe tine/ – Si asta Will redat a mult prea bine” (XLIII).
În final, autoarea ne mai face niste surprize, continuînd cu vreo cîteva sonete, pe care le numeroteazã corect, dar le plaseazã aleatoriu (?) la diverse pagini din carte. În orice caz, procedeul este destul de ermetic si n-am reusit sã-l descifrãm pe de-a-ntregul; singurul lucru care ni se pare oarecum logic este faptul cã sonetul XLV este situat la pagina 44 din carte, numãrul 4, al punctelor cardinale, fiind unul fatidic în cartea cu pricina. Este vorba, oare, de un fanatism al iubirii? (cãci se spune: “De-aceea, -n fel si chip gîndind la tine,/ Mi-e timpul sir fanatic de rubine” – tocmai în sonetul XLV).
Nu putem trece cu vedere versificatia si sã nu remarcãm cã, adeseori în distihul final, apar multiple cezuri, ce denotã o “fracturare” a ideilor si sentimentelor. Sîntem impresionati, iarãsi, ca de fiecare datã de grafica elegantã, de tip impresionist, care însoteste în mod fericit sonetele în sine, realizînd, în mod complex, adevãrate sonete de imagini.
 

Amalia VOICU
Eduard TARÃ

Sayonara, Florin Vasiliu!

Florin Vasiliu a murit. (Ne-a dat de stire, discret, indirect.) Ne e greu sã spunem asta, dar cum s-o spunem altfel? Zic unii: ne-a pãrãsit, a plecat dintre noi. Religia crestinã a gãsit un termen mai frumos si mai adevãrat: a adormit întru Domnul. Ne-ar plãcea sã spunem: Florin Vasiliu doar a adormit... Oare cum se zice la japonezi? Nu stim. El ar fi stiut si ne-ar fi spus cu sigurantã. Cu sigurantã si cu elegantã.
Cu eleganta cu care ne-a primit atunci... Atunci cînd i-am citit primele poezii. Eram îmbrãcatã, din întîmplare, în rosu si negru. “Le rogue” et “le noir”, a spus. Din pãcate, a rãmas doar negru. Un negru intens, asa cum sînt umbrele celor de la teatrul Kabuki.
Dar umbrele sînt cele mai importante. Ele sînt, de fapt, adevãratii actori. Noi, ceilalti, sîntem doar pãpusile.
Am citit atunci poezii, în semiîntuneric, într-o camerã de hotel. Unele au fost pe placul lui, pe altele le-a tãiat scurt si rapid, ca un samurai. Fãrã durere. Cãci era un domn al poeziei haiku si nu e cazul sã amintim aici activitatea lui literarã, cãlãtoriile în Japonia: toate pot fi regãsite în revistele de haiku pe care le-a editat.
Ne-a îndrumat spre Tara Niponã, cu un simplu “Poftiti la ceai”. Oare de ce a trebuit ca tocmai acel haiku sã însemne ceva: “Tintirim pustiu/ inutilã eratã/ la Ecclesiast”. Oare de ce poemul lui Eduard ne împietreste acum pe amîndoi, si, mai ales, versul luna în tãndãri?
Fãrã lacrimi. În loc de lacrimi, asa cum se cade, un mic haiku:
“Sã fie umbra?
Sau floarea ciresului
Plinã de rouã?”

Home