Sorin VOINEA

 

Mi se spune „hoinarul”

 

Mi se spune „hoinarul”. Alerg mereu.

Drept în fată, am paradisul promis.

Nu pot dormi într-un pat cunoscut,

nu pot sta într-un loc fără lună pe cer.

Să-mi vând trecutul nu mi-a fost greu.

Nu pot iubi de două ori într-un vis,

nu pot trăi fără fior de mister.

 

Mi se spune „hoinarul”. Vin de departe.

Când plâng, orasul plânge si el, în trohei,

aruncă în mine cu versuri, cu ploi.

Când zac, sunt al lui si zace si el,

m-ascunde sub poduri, în mansarde.

Când ne iubim, stinge lumina pe-alei,

când fug de el, fugim amândoi.

 

Nu-mi vine să cred uneori că sunt singur,

că am pereche doar o adiere de vânt,

că orice urmă de gând am pierdut

pe drumuri pe care treceam cu alt chip

si cu alt suflet, de împrumut.

Nu am nimic, nicăieri pe pământ,

doar o clepsidră cu un fir de nisip.

 

 

Poetul a trecut pe aici

 

Poetul e luat din locul său de contemplare,

e purtat pe umeri de multimi de admiratori,

e smuls din punctul în care se raporta la stelele lui

pentru a fi dus în templu,

pentru a fi adulat.

 

Acum el trebuie să rostească neîncetat

incantatiile lui vrăjite, gânduri, rânduri…

Nu se mai poate opri,

nu mai e lăsat să se oprească,

oamenii vor să asculte,

să vadă închipuirile poetului.

Lumea lui e acum lumea lor.

 

Adoratorii vor să-si poarte părul ca poetul,

să bea, să verse, să zacă precum poetul,

să respire abur liric din gura poetului,

să aibă haină sifonată si jeg la mansete,

pete de cerneală pe degete si alte pete.

Vor să râdă la vorbele lui de duh si râd.

Vor să plângă cu versuri triste si-atât.

 

Fetele vor să-l iubească, să-i ofere plăceri,

băietii îi folosesc metaforele în scrisori,

visează că iubesc aceleasi fete ca el,

că sunt poeti, că vor rămâne la fel,

nu doar o vreme, ci ani,

nenumărate zile.

Simboluri noi apar în fiecare clipă,

rime plutesc în aer, rime mii.

Fluturi si file.

 

Poetul, singur pe o bancă, declamă,

înconjurat de o amplă proză urbană.

Anii au trecut, e mai putin solar,

atent observator, nedumerit si resemnat.

Fostii adoratori, amnezici, unii bătrâni,

poartă în colivii fragile, acoperite,

păsări triste, bolnave, care au nevoie de somn.

 

Cei tineri, cei care trec pe alei,

le seamănă celor de-atunci, de la distantă,

la fel de avântati, la fel de zvelti,

poate grăbiti sau poate asteptati altundeva,

nu se opresc nicicând s-asculte.

 

 

Orasul

 

Orasul mă salvează de la o abdicare tristă.

Mi-a prins vechile urme în gheare,

ghearele lui de pâclă si noroi,

mi-a ascuns drumuri stiute, maidane

si sălcii sfios aplecate sub cer.

 

Străzile aleargă până se frâng cu zgomot,

prefăcându-se-n bucăti de asfalt radioactiv.

Giganti beti, aplecati si murdari,

blocurile se scuipă de-aproape-n obraz.

Poartă în pântece agerii sobolani,

bătrâni în descompunere, cu frigidere noi,

copii cu note proaste si părinti obositi.

 

Muste, ciori, tântari, sirene,

si tot atâtia câini vagabonzi.

Gipuri, brecuri, limuzine, claxoane,

toate pe roti, pe străzi, pe trotuare,

alunecă într-o parte si-ntr-alta,

după cum se înclină agonic

discul imens al acestui oras.

Rănile-i sunt pline cu oameni

devorându-se-ntre ei ne-ncetat.

Cum s-a-ntâmplat, nu mai stiu, însă

orasul m-a pierdut ori m-a lăsat să alunec prea mult.

Am căzut undeva în afară, în gol, liber, neutru.

Un accident de ajuns, dar de neexplicat,

a fost tot ce m-a oprit să renunt si să plec.