Domnita Ileana VRÂNCEANU
Nocturna magică
Pe foaia albă-n noaptea care vine,
Scriu gânduri vechi, mici semne grăitoare,
Privite-atent, cu tainică-nclinare,
De o corolă ca un ochi de soare
E ceas târziu, vecinele din glastră,
De mult au adormit îmbujorate,
Doar ea, laleaua galbenă veghează,
Ca un străjer hamletian de gardă.
Mirată însoteste-orice miscare
A mâinii ce cuvinte rânduieste,
Si printr-o reverentă maiestuoasă,
Parfumul ei discret le-nvăluieste.
Cuvintele tresar când sunt privite,
Si îi răspund la tainica chemare,
Cu stihuri ce doresc să-nnobileze,
Prietenia dintre om si Floare.
Grădina culorilor
O acuarelă a pictat grădina,
Si-a risipit asa la întâmplare,
Armonioase sufluri de culoare,
Coborâtoare dintr-un nimb de aur.
Tărâm al unei lumi necunoscute,
Îmi pare-acum asemenea minune,
Mă cheamă cu sfioasă glăsuire,
De parc-as fi la-ntâia Dimineată.
Si ros, si-alb si verde, albastru pur,
Si galben, si maro, si violet,
Ne-alintă Dumnezeu suav vibrând
Cu mâna pe cerescul sevalet.
Se scaldă sufletu-n lumina lor,
Si mă renasc asa transfigurată
Precum mica sirenă unduieste,
Din aura povestilor, mirată.
Firul de iarbă
Printre file învechite cu parfum din ceas apus,
Astepta reîntâlnirea firul ierbii–n timp ascuns.
Eu i-am spus că nu-s aceea ce l-a găzduit cândva
Si-n căusul cald al palmei daru-n taină-l ocrotea.
El părea că nu aude si adânc s-a înclinat,
Precum cel ce-odinioară mâna fetei-a sărutat.
Am simtit si eu de-odată acea caldă fericire
Ce-a trăit necunoscuta mângâindu-l cu uimire.
Si vedeam parcă aievea cum făptura lui cea fină
Amintirii retrăite dăruia din timp lumină.
Din alt veac se coborâră spre-a trăi încă o dată,
Taina sfântă a iubirii peste moarte înăltată.
Însă a cărtii filă-o-ntoarse vântul jucăus al serii
Spulberat firul de iarbă, regăsea calea uitării.
