Elena VULCĂNESCU
URI, Duhul Muntelui
se arată cînd harul suisului ti se recunoaste, nimeni
nu-l povesteste, pelerinul se multumeste cu blîndetea
minimă a diminetii, cu vorba tărăgănată de arbori
cuminti deprinsi cu întunecimile, auzul i se umple
de clopot, ochiul înoată, amintiri placentare delimitează
uscatul, duhul îi pare strigoiul blînd, crescut în frica
atîtor mînii pe bietii strămosi Uriasi, Uri l-au si
alintat sumerienii pentru că era frumusel si emancipat,
stia să scrie pe piatră, si nu plîngea în văzul nimănui;
privindu-i elongările metalului superior, grecii l-au adoptat
după prima probă de foc zicîndu-i pe bune Uriah – Aheianul.
Egiptenii l-au adorat de cum i-au văzut arama lucind,
i se prosternau chemînd în ecouri pe U-Ré!
dăruindu-i-l pe Pan ca tovarăs de joacă.
Si mai nostimi păreau preotii brahmani aflati pe
treapta cersetorului peregrin, plini de milă găsindu-l
singur pe lume, desi Uri avea veri scandinavi
de maximă influentă, prim-vizitii la carele Soarelui
si al Lunii, dar asta nu se pune cînd e vorba de
rigoarea brahmană care află numai ce-i foloseste
încît Uri a devenit Yon al Lingam-ului, după ce au
luat aminte si au lăudat pentru parastase îndestulătoare
menhirul de la căpătîiul părintilor Uriasi, îi făceau
o mare favoare căci Yon nu avea nici o legătură cu
originalul Yoni, adică nu era nici o piatră găurită
pentru bucuria lui Lingam, dar putea fi, pur cum era,
acea cunună delicată de nori în culori sacralizante
aducătoare de ploi, se întelege, la pofta Lingam-ului.
Lăudau nobletea stirpei din Ares, carnea aramei pure
cu toate avantajele topirii în forme convenabile unei
celebrităti asigurate chiar dacă părintii se simteau mai confortabil
în lapis naturali. Carisma lui Yon tulbura într-atît
pe Traian, că l-ar fi pus la sînul lui Isis, dacă gnomul
precoce aproape profet nu s-ar fi declarat vegetarian
după moda samanului siberian. Ce mai! o istorie
lungă de vorbă, altfel mănoasă!
Cu celtii s-a înfrătit de drag ca si copil de trupă, buni
camarazi si oameni de cuvînt, cînd îi împrumutau
bani cu termen scadent în lumea cealaltă
băteau palma cu Druri, suficient jurămîntul pe vîsc!
Previzibil darul lui Uriko de la megiesii din jugulară pe
traseul aortei, dar si mai dulce-i porecla dinăuntru,
chiar onorantă acoperind întreg panteonul,
Zdamăs-Uri pe secetă mai ales cînd foloseau grătarul
cu furci îl chemau să bată cazanele, să acopere huiduielile,
maică-sa Uriesita apucase să-i spună că moartea din
huiduială e cu menhire ca în Stonehenge si Pieptănari,
din lapislazuli sufletul nu mai apucă lumina
nici pentru turisti martieni.
Uri stia cel mai bine, căci asta îi rămăsese lui de stiut,
calea către menhire, axa răsăritului la solstitiul de vară
pînă cînd oamenii l-au uitat, nu de tot, s-a trezit cu ei
la începutul lui august, văzuse multe la viata lui,
după unele mai face pipi în pat, obiceiul de a fi viu
e ca scobitul în nas trăiesti cînd nu te vede nimeni!
Cu darul sustragerii din vizorul public orfanul mistic
din eneolitic a fost acceptat de unde începe copilăria
pînă unde începe istoria delimitărilor emblematice
cînd Azilul vergurilor devine latomie de taină
si stînca tombală din pisc un subtil hemoroid.
Urcă mereu la ai săi, umbra piramidală a tatălui
lavă sleită în miracolul înăltării mai are multe de spus,
dincolo de perdeaua de foc a muntelui nu-l asteaptă nimeni
uneori găseste urmele răvăsirii, ale singurătătii de drag,
alteori nu propune nimic, se reazemă de neant rămîne
în bătaia soarelui pînă asudă arama pe el, obiceiul
de a fi viu te uită ferecat ti-e teamă să slăbesti gîndului
are teribila viziune a funiei lărgite de-a curmezisul
pieptului un cordon al escamotării în culorile cerului
de o ardoare piezisă, cu săgeată la ambele capete
pînă la multiplicarea Sfîntului Duh în armuri,
cu un singur ciorap de dragul jartierei ajustabil la care pe care...
Unde au zidit oasele lupilor piatra pute se scarpină
noaptea, Pan îl asteaptă afară îi dă să guste din toate
izvoarele frică, nădejde si moarte...
La dionisiace bătea în cazane de bucurie,
de ce să nu bată, le tinea hangul tipete fluiere
si chimbale în dans furios învîrtejit cu serpii de gît,
cu iezi ori puii lupoaicei la sîn, se aseza în directia
vîntului să nu surzească, aveau ele o figură
care-i plăcea cînd ridicau vesmintele din piele
de cerb garnisite cu blănuri fluturătoare nu se mai
sătura de senzatia îndesirii fără să stie cum
pînă muntele a încăput pe mîna muierilor!
Murea de ciudă metamorfic privind, tropia lui Pan
relationa indiferent de regim...
Pan
Cum erai plîns în jocul de-a visele iubitei,
cîntînd din trestii ca din oasele-i firave păreai
de o tragică sublimitate, atîtea inimi te chemau la rampă,
atît de omenească ofranda evlaviei din sunet
că divinul scădea sub limita secretului acord
muntele se întuneca la fată, treptele izvorului încremeneau
de la o emotie la alta cersind eresul lunii spăsitelor ectenii,
prindeai din ele har omilic, te întremai din plîns si jocul
de-a îngerul păros visîndu-se în piele de efeb…
Sărmane Pan, îti lasă pleoapa să tină visului de cald,
oricît de gîngav behăitul, te vei trezi mereu de ispita
întoarcerii, de ocările inimii ducînd la gură naiul
atît de pur, pe dinăuntru gol si fără vorbe într-o limbă anume.
Mahmuri si mai spre sine întorsi de ziuă, le va fi dor
de limpezimea sluteniei de acuitatea duhorii de hotarul
vertiginos al memoriei subjugate conceptului de zeu…
Tot n-ai aflat dacă zeii au fost inventati pentru vremuri mai
bune nici pentru cine călătoreau pelerinii dintîi, din staulul
norocoaselor paradigme crezi că lupul vine si pleacă pînă blana
i te încape idol rătăcit în culori cenusii presimtind neclarul
andreonului matricial, zorii îsi încearcă urletul pe verbul tău
pînă hotul din măruntaie atipeste, îsi face somnul de lustru
rămîi în seama furului de ziuă disimulant si pervers,
i-ai zice Pan, cît de cît zeu decolorat în suvite scufundat
în golul molîu al defrisărilor, încalecă cioate mimează actul
istoric, vine si pleacă, dirijează din pedum turma păstorilor
fără capre, îi dai dreptate pentru austeritatea peticită cu zen
au trebuit milenii de umblat cu cîntarea în cap, uite cum
din concurenta derivelor reformatoare toamna se desăvîrseste!
Îndurase destul! Horatiu îl făcea libidinos si lasciv
si Freud! cînd vindeca de sindromul plînsului din nimic
motivat de hermeneutica emotională prin abandonul matern,
o nimfă denaturată care păzea ghinda de gorile si de mistreti
în loc să alăpteze la casa ei!
Fuge biata de negru si buhos ce era, mai ied decît prunc,
sigură că Hermes bănuia pîntecele saturat de pe cînd
vuia Egiptul de hierodule prostituate cu tapi…
Din hieroglifă reiese că si Hermes – Thot, semnase
colaborarea cu grecii, l-au coplesit l-au renăscut Trismegist
i-au ajustat sosie cu pălărie, baston si sandale de colo dincolo!
prima firmă de pompe funebre cu servicii complete, cu mortul lor
îmbălsămat în perle si jad plimbat dintr-un sarcofag în altul
pentru sporul turmei, l-au pricopsit si cu Pan, după modelul egiptean
al zeului-capră încît confuzia jonglează între Marele Thot si sosia
roburantă a lui Hermes cu toată nonsalanta mistificării.
Ca fiu legitim, Pan mosteneste raiul Arcadiei care nu avea
cum să rămînă nici pură nici rai de vreme ce fiecare
se laudă că a trecut pe acolo…
Cum să nu pară obosit pocitul faun purtînd povara
unei diforme fălosenii! Zis în Carpati Silvanus, era
iubit de daci, tăblite ca icoane în marmură sculptate
le norocea coliba, în pas de dans îsi poartă ca pe o parteneră,
un pedum, cîntă din sirinx ori are-n mînă o pateră,
cel mai ades plîngînd din ochiul dinlăuntru, urmat
de-o umbră parentală inexpresivă, dar sigură de capră
ori de tap, semn că renuntase la baliverne dihotomice,
alesese recunoasterea păcatului genuin al strămosilor…
Pan vine si pleacă săltînd coroana din ace lungi de pin
în ritmul rugăciunilor de toamnă, hăul si gîndul pietroase
si grave pradă zeul noapte de noapte…
La o recentă aparitie părea de tot erodat, buze retrase
gingii parodontotice vizibile năpîrliri, nu-ti vine să crezi
că mortificările lui mai interesează adunătura nu întelege
că nu putea fi în toate zilele zeu, că senzatiile tapului
ce-l mai tin! restul, depreciere progresivă ca la oricare
domesticit prin castrare si nu e nici o sectă, nici o patină
incendiară, e negru cu coarne si-atît!
Cînd si cînd dispare cu tabla învătăturii de minte, dar
revine cu si mai mult fast! La sale blănită crudă de ied,
cînepă în prize sau inhalatii, mai ales scufundări
în baie căprească îl umplu de energie ca rîia, încărcat
ciucure pînă la cealaltă moarte, vivifiantă…
Obiceiul de a fi viu combină, melanj convenabil unei duplicităti
la limita flerului! De hramul Ceahlăului îl beau la găleată
ca pe galezul detronat înecat în cazanul sacrificării!
epoca de tranzitie între neolitic si bronz pe cînd se folosea arama pură
andreon – sala subterană construită de Zalmoxis pentru invitatii importanti cu care discută despre nemurire, asemănătoare aceleia în care Pythagoras predica la Crotona
hierodulă – sclavă grecoaică din temple egiptene
pateră (ant.) – vas plat folosit pentru libatii
