A te minuna de splendoarea unui peisaj sau de imensitatea mării incendiată de lumină este un fel de a îmblînzi eternitatea

 

 

Interviu cu omul de cultură si poetul francez

Alain Wallon

responsabil CE

 

 

 

Intelectual rafinat si erudit însetat călător spre întîlnirea cu orizonturi necunoscute, Alain Wallon si-a format si cultivat continuu profunzimile personalitătii sale complexe, pe tărîmuri literare, stiintifice si culturale. Copil fiind, sub vraja educatiei muzicale si poetice primită de la tatăl său, la 15 ani avea deja sufletul bogat, astfel încît a început să scrie poezie. Admite, desigur, influentele lui Arthur Rimbaud, Blaise Cendrars si Saint-John Perse. În studentie, a avut norocul să întîlnească doi oameni renumiti: pe Michel Foucault, profesorul său de filozofie, si pe Maxime Rodinson, istoric al islamului si profesor de gheză, care îl va călăuzi către antropologie. A stiut să adauge studiului, aventura. Prezenta pe baricada din Cartierul Latin, în „Mai ’68” si călătoria în Africa, de-a lungul Nilului si în Eritreea, pe urmele lui Rimbaud, în 1969, îi vor oferi o experientă de viată inegalabilă. Apoi, drumul spre împlinire a venit de sine, purtîndu-l dintr-o tară în alta, de pe un continent pe altul, de la cercetarea sociologică de teren la analiza dictaturilor, de la studiul aculturatiei si toximaniilor la presă si traduceri literare. A vizitat tara noastră, ca ziarist, în decembrie 1981. A fost uimit de sunetul si forma cuvintelor în limba română. Va reveni, după căderea Cortinei de fier, ca misionar UE si responsabil OEDT. Recent, responsabil fiind la antena Comisiei europene de traduceri si plurilingvism, l-a găzduit pe Mircea Cărtărescu cu romanul „L’Aile tatouée”. Călăret si matelot în timpul liber, Alain Wallon pune în faptele sale fortă, precizie si talent. Si poezie. Inclusiv în întîlnirile cu oamenii. Dar si îngrijorare. Scrutînd zările, cercetează: mai vrea oare omul să trăiască în armonie cu sine, cu natura si cosmosul, si cu fratii săi, oamenii?

  Marilena Lică-Masala

 

 

 

Domnule Wallon, vă rog, sfătuiti-mă, cui să mă adresez pentru început, poetului, sociologului, antropologului, călătorului, omului de cultură, cetăteanului Terrei, ziaristului ori responsabilului UE?   

Toti acesti oameni, după cum prea bine stii, reprezintă unul si acelasi animal însetat de vis si de spatiu, dornic de a întelege în fiecare zi ceva mai mult din complexitatea lumii, bucuros de frumusetea fiintelor si lucrurilor si nelinistit pînă nu vede dacă oamenii care populează acest pămînt au renuntat cumva la fericirea de a trăi împreună. Iar această Uniune europeană, pentru care lucrez, chiar dacă mai are încă, din perspectivă istorică, pe alocuri, trăsături vagi si copilăresti, pentru mine înseamnă o formă destul de concretă a acelei aspiratii – care, din fericire, nu-i doar a mea – de împărtire pasnică si universală, mai degrabă, decît aplecare spre sine, împotriva sa si împotriva celorlalti.

 

Aduceti la chip cu Albert Einstein, sînteti parizian, iar în perioada studiilor, cînd matematica era disciplină obligatorie pentru examene, alegeati Poezia. Vorbiti-ne despre acel prim timp al întîlnirii domniei-voastre cu Poezia. Ce vîrstă aveati? Cui datorati întîlnirea cu Maiestatea Sa, Poezia?

Poezia a venit spre mine de timpuriu, prin tatăl meu, care ne citea volumul „Paroles/Vorbe” de Jacques Prèvert si ne cînta poemele – „Frunze moarte”, „Barbara”, „La pescuit de balene” si altele – pe muzică de Jozsèf Kosma , acest minunat compozitor maghiar care, după Budapesta si Berlin, unde a întîlnit teatrul ambulant al lui Brecht, a venit la Paris, în 1933. Ori Robert Desnos, Raymond Queneau...toti acesti poeti mi-au devenit familiari la o vîrstă fragedă datorită ariilor lui Kosma. Într-un foarte frumos poem al lui Prévert, „Pagină de scris”, este vorba de un elev care evadează din clasă (chiar în timpul unei ore de matematică!), urmînd o pasăre, pasărea-liră, pînă la uitare si disparitia peretilor scolii. M-am identificat, de îndată si iremediabil, cu acest copil. Apoi, în jurul vîrstei de 15 ani, a avut loc întîlnirea cu Rimbaud si sentimentul unei fraternităti absolute, pe care nu l-am dezmintit niciodată. Aceasta este perioada în care am început să scriu poezie. Blaise Cendrars , cu al său volum „Proza transsiberianului” ori Saint-John Perse al „Vînturilor”, m-au influentat mult, în acea perioadă. Un prieten, coleg de scoală, care îmi este încă cel mai fidel prieten, s-a dus să arate cele scrise de mine, fără să-mi spună, producătorului unei emisiuni de radio despre poezie. Si asa am fost chemat la „Casa Radioului” din Paris, pentru un interviu, unde actorul Daniel Ivernel, familiar interpret al teatrului lui Jean Anouilh, a citit unul dintre poemele mele, „Visînd la New York”, pe muzică de Gershwin. Pierzîndu-si orice nădejde de a mă vedea îmbrătisînd o carieră stiintifică, părintii mei au ascultat emisiunea, se pare, cu plăcere. Desi stiu să-mi tin limba , asemănarea mea cu Einstein s-a produs mai tîrziu, cînd mi-am lăsat mustată si am încăruntit! Recent, a trebuit să corectez spusele unei tinere vînzătoare într-o brutărie din Montmartre care mi-a zis, în fata cozii formată de oamenii care îsi asteptau pîinea: „Semănati cu Adolf Einstein”! „AL-BERT, domnisoară! Einstein, da. Adolf, nu”!

 

Ne mărturisiti într-un poem semnat la Lisabona, relativ recent, că sînteti ca un cavaler ce-si opreste calul pe marginea falezei ori ca un marinar ce-si îndreaptă ambarcatiunea către soare, după ce a lăsat în spate furtuni, averse de ploaie. Cine sînteti, domnule Wallon?

 În tinerete am fost acest cavaler. Iar pînă azi am rămas marinarul orientat după soare, înnebunit după mare, vînt si nave cu pînze. De ambarcatiuni mici, de fapt. A te minuna de splendoarea unui peisaj imens care se desfăsoară pînă îl pierzi din vedere sau de imensitatea mării incendiată de lumină, este un fel de a îmblînzi eternitatea – Rimbaud a scris-o primul: „C’est la mer allée avec le soleil”. Dar sînt si alte imagini care îmi plac, cum este aceea a nourilor sumbri de furtună si, cînd norii se rup, a ploii trosnind peste talazuri. Aceste imagini mi se impun cu o fortă mereu egală, poate este alegoria vietii mele, a bucuriei mele de a trece dinspre umbră spre lumină, de la un climat la altul, dintr-o tară în alta, dintr-un continent într-altul, de la plăcerea pură la emotia puternică trăită cu fiece plecare. Julien Gracq, marele poet francez, dispărut de abia doi ani, care a însemnat mult pentru mine, a evocat adesea astfel de clipe: „În viata mea, au existat plecări dintotdeauna”, spune protagonistul uneia dintre nuvelele din „La presqu’île/ Prima insulă”, dar „nu mi-a plăcut niciodată să ajung”. Gracq, destul de în vîrstă, răspundea celor care îl întrebau despre „Après/ După”: „Cum nimeni nu s-a întors de acolo, nu putem sti ce este acolo”...Ei bine, pentru mine este la fel, plecarea mă atrage irezistibil, dar nu astept mai nimic de la sosire!

 

Sînteti trăitor al baricadei „mai’68”, în Cartierul Latin. Care v-au fost căutările, asteptările, sperantele? Cîte v-au fost „sparte” de „valuri”, de „maluri”, vorba poetului nostru, Mihai Eminescu?

Poate vă voi dezamăgi, dar nu am aruncat cu nici o pavelă în mai’68, ci am luat una, groasă si gri, pe care am pus-o pe semineul din camera mea de student, pentru a-mi impresiona, fără îndoială, fratii mai tineri, tesînd un soi de legendă. Tintuisem, deasemenea, în zid, un mulaj din ipsos după masca mortuară a lui Blaise Pascal pe care, în cele din urmă, împreună cu pavela, am aruncat-o. Asteptările, ele, au supravietuit, chiar dacă unele dintre sperantele mele mi-au fost dezamăgite. Spre deosebire de Anemon din marele poem al lui Eminescu ori Ulise din epopeea lui Homer, nu mi-am regăsit patria jefuită si devastată. Schimbată, da. După toti anii petrecuti departe de ea, am avut fericirea de a o străbate din nou si să văd că peisajele copilăriei, în Bretania mai ales, încă seamănă cu cele stiute, chiar dacă natura sălbatică s-a restrîns mult. Speranta de a vedea lumea împăcîndu-se rămîne fragilă, dar ziduri, ca acea Cortină de Fier, pe care am atacat-o adesea cu sărmanele arme ale lui Don Quijote, au sfîrsit prin a se nărui si tările Europei noastre, mult timp despărtite, s-au regăsit, spre marea mea bucurie. Alte ziduri, din arbitrariu, ură ori teamă, încă în picioare, vor trebui distruse într-o bună zi.

 

Care ar mai fi rostul Poeziei în lumea actuală?

Mai mult ca oricînd, poezia este ca acele lumînări magice pe care suflul nu le stinge decît pentru o microsecundă si a căror flacără se reaprinde repede. O flacără pentru a ne lumina drumul hazardat, sinuos si pietros pe care îl parcurg vietile noastre scurte. Poezia nu se explică, ea nu explică nimic, ci este acea luminită care, în întunericul absolut, ne aminteste realitatea luminii care, metaforic sau nu, luceste – trebuie să lucească! – la capătul tunelului. Poezia, pentru mine, nu are un rost, ci mai multe, cam tot atîtea cîte fatete are diversitatea oamenilor, sentimentul lor, dorinta lor, revolta lor si cîntecul inspirat din cîntecul lumii. Putem cita răspunsul pe care Rimbaud l-a dat mamei sale, care îl întreba care era sensul din „Une saison en enfer/ Anotimp în infern”: „Am vrut să spun ceea ce acesta spune, ad-literam si în toate sensurile”.

 

V-ati simtit vreodată înfrigurat, devastat de dorinta de a scrie poezie ori proză? Ati putea să ne vorbiti despre starea dvs. de spirit de dinainte de a scrie?

Înfrigurat, da, adesea. Am citit despre un poet, Paul Valéry cred, că era obligat să scrie în fiecare dimineată, la răsărit, „între lampă si soare”, chiar dacă poemul sau proza care îi ieseau nu erau întotdeauna la înăltime. Nu am rezistat mai mult de o săptămînă. Prea ascetică, pentru mine, această retetă de călugăr-scrib. Dorinta mea de a scrie e zilnică, adesea în tren ori în avion. Atunci, îmi fac însemnări pe orice: un prospect, o pungă din avion, o pagină de agendă, un bilet de metrou, sau pe marginea unui articol dintr-un ziar, înainte de a trece aceste frînturi de text „pe curat”, multumită calculatorului. Stîrnitor este, adesea, un peisaj zărit prin geam ori amintirea unui chip, care este deasemeni un peisaj. Cuvintele curg atunci cu usurintă, tălmăcite fiind direct din vedere. Rămîne grija corectitudinii „redării”, cum se spune în pictură, de a reda cît mai aproape senzatia si ideea, care fac restul.

 

Dar de dinaintea avîntării în marile dvs călătorii, de la Tropicul Racului la Tropicul Capricornului, de pe meridianul 40° pe meridianul 80°?  

Ati pus degetul pe rană, Marilena, fără îndoială, prin Pitia din dumneavoastră! Într-adevăr, copil fiind, am visat mult privind hărtile si planiglobul. De altfel, cînd am fost pentru prima oară în viata mea în România, în decembrie 1981, am luat cu mine de acolo un planiglob de scolar, din carton, atît eram de fascinat de toate acele nume în limba română, limbă atît de aproape si atît de nouă, uneori, pentru mine, care transforma fiece loc, fluviu, ocean într-o miriadă de poeme cu unul, două sau trei cuvinte de o muzicalitate superioară: avem impresia unei planete virgine de explorat! A trebuit să mă despart de el, cu regret, în urmă cu o lună, căci s-a distrus, s-a rupt mutîndu-l si, în această stare, nu ar mai fi putut pretinde să-mi poarte cu seninătate visele. În jurul vîrstei de 15 ani, am avut sansa de a face în bună parte înconjurul Mediteranei cu masina si am putut, în sfîrsit, să pun peisaje – si chipuri – numelor care m-au răsfătat citind povestirile de călătorie în Orient de Chateaubriand, Nerval sau Flaubert descoperite în biblioteca familiei ori la librarii ambulanti. Port o dragoste nemărginită hărtilor mărilor si tinuturilor încă putin cunoscute, care dau frîu liber imaginatiei.

 

Ce anume v-a mînat, v-a făcut să purcedeti la drum, pe urmele lui Rimbaud, pînă în Eritreea, tara unui mare om de cultură contemporan, Kiflé Sélassié Béséat, fascinat la rîndul său de Rimbaud? Este călătoria o nevoie fundamentală stării poetice?

Arthur, bineînteles! – zis în franceză, pare un slogan publicitar – dar si prestigiul pe care îl avea în ochii mei mătusa mea, credincioasă, care trăia în Egipt de la începutul anilor ’50, în oaza Mariut, între Alexandria si desertul libian. Deasemeni, avusesem si norocul unei întîlniri de exceptie, care a marcat si decis multe lucruri în viata mea, cu marele savant orientalist Maxime Rodinson, istoric al Islamului si profesor de gheza, limba veche a Etiopiei, la Scoala Practică de Înalte Studii, unde, datorită sfaturilor sale am fost apoi eu însumi student în antropologie, pîna la doctorat, inclusiv. Iar dacă am mers atît de mult, spre sud, în 1969, urmînd Nilul, din Deltă pînă în Uganda, mi-a fost mult mai greu să înaintez spre inima Eritreei, căci anotimpul ploios înecase drumul si inundase liniile de cale ferată, trebuind să revin, dezamăgit, la Khartoum. Mă astepta acolo o amintire despre T.E. Lawrence, autorul celor „Sept piliers de la sagesee/ Cei sapte stîlpi ai întelepciunii” pe care o citisem în vechea editie Payot din 1936, fără să fi văzut încă filmul lui  David Lean. Dar mai mult decît orice altă referintă, la Rimbaud mă gîndeam fără încetare, la viata acestui poet absolut venit să trăiască si să lucreze pur si simplu anonim printre bărbatii si femeile din acest Corn al Africii. A fost, în cele din urmă, ca o călătorie initiatică, pe un vapor cu roti... urcînd Nilul Alb si Nilul Albert în timpul a două lungi săptămîni, cumva asemănător cu „ Au Cœur des ténèbres/ Inima întunericului” de Joseph Conrad, chiar dacă nu am întîlnit la capătul fluviului nici un Kurtz, ci doar simpatici refugiati congolezi, fosti partizani ai liderului lor asasinat, Patrice Lumumba, cîntînd la chitare electronice, la balul din tabăra lor, ritmuri Rock'n Roll.

 

Din perspectiva celui de al treilea val de civilizatie (Alvin Toffler), rămîne poezia o dimensiune anistorică a fiintei umane?

Poezia nu este viitorologie. Dar are această putere atemporală de a distila din uman si în special din ceea ce umanul are în modul cel mai subtil unic printre fiintele vii, capacitatea sa de a sublima realul, de la registrul cel mai simplu la cel mai profund, într-un cînt care poate ritma în voie în resursele multiplelor octave. Poezia nu este, mă gîndesc, o dimensiune umană anistorică în măsura în care ea face, intrinsec si de o manieră foarte semnificativă, parte dintr-o cultură si o perioadă culturală dată. Chiar atunci cînd tînjeste după universal, poezia rămîne ancorată în timpul său si începe, înainte de a viza posteritatea, să se adreseze contemporanilor, să le vorbească, atît de solitară fiind vocea care o poartă. Există în sfîrsit, un continuum în care se înscrie poezia si poetul, în care există sau nu „valuri” de civilizatie sau pur si simplu perioade istorice (romană, bizantină, medievală, Renastere, clasică, Luminilor...) – căci există schimbări uneori radicale ale perspectivei – ca si martor al timpului său: „Balada spînzuratilor” a lui François Villon – „Frati oameni....” – este de o fortă universală, constatare lucidă si de un realism extrem al despuierii omului în fata mortii si al dorintei sale in-extremis de salvare, dar este deasemeni situat foarte precis la picioarele spînzurătorilor din Montfaucon, locul de executie al hotilor din Parisul secolului al XIII-lea.

 

Un prieten al revistei „Poezia”, Roland Husson, atasat cultural al Frantei în Chile la căderea lui Salvador Allende, ne mărturisea că misiunea franceză a protejat si salvat multi scriitori, poeti, intelectuali de valul sîngeros stîrnit de Pinochet, printre care un mare prieten al nostru, poetul Waldo Rojas. Cum vă explicati faptul că Pinochet avea teamă de intelectualitatea chiliană?

Vie recunostintă Frantei, „pămînt de adăpost” încă, pe atunci! Într-adevăr, ambasada Frantei, în special datorită lui Roland Husson, a jucat un rol important în ocrotirea imediată, apoi în exilul numerosilor chilieni, dintre care multi erau în legătură cu Institutul Cultural Chiliano-francez. Si alte ambasade au oferit adăpost viitorilor exilati, ca aceea a Suediei, Italiei, Tărilor de Jos, Mexic ori Venezuela. Pinochet a vrut să zdrobească, sistematic, după lovitura de stat, tot ceea ce i se părea ca opozitie, nu numai militari si cadre politice ale organizatiilor Unitătii Populare si de Extremă-stîngă, dar si oameni de cultură, bărbati, femei, bănuiti de a nega această dictatură brutală. Asasinarea de către militari, la ordinul Juntei, a poetului si cîntăretului Victor Jara, după ce i-au zdrobit mîinile cu lovituri de cizme si de bastoane, a rămas un simbol al acestei obsesii ucigătoare. Pucistii, stiind cît era de renumit în toată America latină, dincolo de „noul cîntec chilian”, asemuit de ei cu „subversiunea marxistă”, au vrut să dea un „exemplu”! Totusi, cum si bestiile cele mai inculte au creier, au înteles că amploarea protestului mondial, care a urmat, crea o legendă si că această legendă se întorcea împotriva lor. Nu aveau nici o îndoială asupra acestui aspect, căci intelectualii, artistii chilieni din exil organizaseră o retea foarte puternică de mobilizare, în afara tării, împotriva Juntei si abuzurilor ei, contribuind astfel la formarea unei opinii publice internationale capabilă de a sensibiliza misiuni diplomatice pentru izolarea acestui regim sîngeros.

 

Pasii v-au purtat si către meleagurile românesti. Cînd ati descoperit România?

În decembrie 1982. Am plecat la Bucuresti, pentru a face un reportaj pentru revista „Altfel”, care dedica un număr special situatiei din tările de Est, în perioada „Cortinei de fier”. Numărul se numea „La Est” – subîntelegînd „ce mai e nou pe acolo?”, ca o parafrază la celebrul roman al lui Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest”. Documentarea nu era simplă, căci as fi vrut să descriu starea îngrozitoare la care cuplul Ceausescu supunea poporul – era perioada organizării planificate a sărăciei alimentare – si, mai ales, să dau cuvîntul intelectualilor dizidenti ale căror date le putusem obtine de la prietenii mei din redactia revistei, dedicată apărării opozitiei democratice din tările continentului european aflate sub dictatura comunistă. Pentru a trece cît mai neobservat, mi s-a părut potrivit să călătoresc prin agentia Partidului comuniste francez: super-discret, un francez pleacă să viziteze Bucurestii, în plin decembrie! Timp de mai multe zile, m-am străduit să-mi „plimb” „gărzile de corp” postate de Securitate, indivizi care mi s-au părut destul de blazati (se ridicau cînd ieseam din hotel si se reasezau cînd urcam în cameră), făcînd pe turistul, vizitînd muzee –inclusiv pe cel ridicat gloriei „Conducătorului”!– înmultind strategiile cu inventivitatea naivă a unui vulpoi tînăr, înainte de a îndrăzni să merg la matematicianul Mihail Botez, pentru un interviu. Iar acolo, chiar la intrarea pe strada sa, postate două masini de militie! Abia la el în casă am înteles de ce: o ziaristă franceză, o foarte bună colegă, mi-o luase înainte, venind linistită cu taxiul, fără să-i pese că era urmărită. Mihail, care ne-a mărturisit teama de a nu fi victima unui accident de masină, metodă clasică de eliminare a opozantilor în dictaturile „moderne”, în ciuda vointei sale, a părăsit în cele din urmă tara, în 1988, pentru a se stabili în SUA, unde a murit în mod brutal, în 1995, la 54 de ani, fiind ambasadorul României la Washington, de doi ani.

Sînt gînditori, poeti, scriitori ori români simpli care v-au atras? Prin ce anume?

Tînăr fiind, am fost cucerit, ca de altfel multi francezi, de umorul tăios si de sensul comic al absurdului teatrului lui Eugène Ionesco. Beckett mi se părea arid, pe Ionesco l-am simtit imediat aproape, un frate. Mai tîrziu am înteles de ce. Ionesco a fost un eminent „satrap” – purta acest grad – al Colegiului de patafizică, fiind un membru al familiei, într-un sens nu tocmai biblic, lui Raymond Queneau, Boris Vian sau Georges Pérec. Oameni, printre care si cîte o frumoasă patafiziciană, cucerită de spiritul meu săgalnic, cu care as fi putut să rămîn un deceniu pe o insulă goală fără a mă gîndi nici măcar o dată la evadare. Apoi, mult mai tîrziu, am citit aforismele lui Cioran. „Poezia, ca si viata, are scuza de a nu putea dovedi nimic”. Foarte frumos, nu? Si de data aceasta, tot umorul este acela care mi-a plăcut, acea neîncredere muscătoare care se întîlnea cu tendintele mele progresiste, căci, odată cu experienta de viată, nu-mi satisfăcea gîndirea (sau ceea ce-i tinea loc) dominantă, în căutarea paradoxului, o piedică, pe scurt, orice mod de a regîndi lumea prin mine însumi, sau, în orice caz, avînd această iluzie. Nu de mult, am început să citesc poeti români, mai întîi marii „vechi”, ca Mihail Eminescu, apoi pe cei tineri, cum ar fi cei din jurul revistei franceze „Action poétique/ Actiunea poetică” – mă gîndesc la poemele prietenei noastre, Magda Cîrneci, datorită căreia l-am putut invita pe scriitorul M. Cărtărescu la serile literare ale Reprezentantei la Paris a Comisiei Europene, seri pe care, colega mea Aleksandra Kowalska si eu, le organizăm de un an – ori revista «Confluences poètiques/ Confluente poetice». As vrea, înainte de a merge mai departe, să învăt să le citesc în româneste. Dacă nu mă însel, asupra intentiilor sale, Mos Crăciun mi-a promis că-mi aduce un dictionar român-francez...Dacă nu, mi-l voi cumpăra singur.

 

Ati legat prietenii cu românii? De cine vă este dor în tara mea?

Prieteniile mele au început cu acel reportaj în România, în urmă cu mai mult de un sfert de secol. Păstrez cu sfintenie, pe peretele apartamentului meu din Montmartre, o iconită de Mircea Novac, cumpărată într-o librărie din centrul Bucurestilor, unde era expusă în vitrină. Păstrez, de asemenea, articolele pe care le-am scris în momentul căderii dictaturii lui Ceausescu. Dar, mai mult ca orice, îi păstrez în amintire pe aceia, si acelea, pe care i-am întîlnit în trecerile mele prin România, pentru că, datorită misiunilor pentru Uniunea Europeană, am revenit de mai multe ori acolo, ca de altfel pe fiecare român – sau fiecare româncă, dragă Marilena! – pe care i-am întîlnit aiurea. După cum, îmi stăruie în minte momentele atît de fericite pe care le-am petrecut în martie trecut la Santiago de Compostella, în Galitia, cu directorii institutelor culturale române din Madrid si Lisabona, Horia Barnea si Virgil Mihaiu, care mi-a făcut cadou un CD cu jazz românesc! Si, nu în ultimul rînd, această seară cu M. Cărtărescu, la care ai fost prezentă, va rămîne o amintire dragă. Ce să vă mai spun? Mă simt aproape de România, de limba si cultura sa, atît de bogată, atît de stufoasă, care mă atrage mult.

 

Multumindu-vă pentru timpul dăruit cu atîta generozitate, vă rog, un cuvînt către prietenii si cititorii revistei „Poezia” din Iasi, România.

Multumirile mele tuturor prietenilor cititori si tie, dragă Marilena, pentru toate aceste întrebări care mi-au cotrobăit, cu plăcere si emotie, prin amintiri. Cum se spune, la voi, „Vive la Poèsie!”?

 

Pitesti, Paris, 29 decembrie 2009

 

Interviu realizat de Marilena Lică-MASALA

 

98

 

Ge’eza, limbă semită vorbită în regatul Aksumit, dispărută din secolul al XIV-lea (n.n.).

Observatorul european al drogurilor si toxicomaniilor (n.n.).

Seară literară organizată împreună cu Aleksandra Kowalska si moderată de ziaristul si traducătorul Gérard Meudal, cu concursul ICR la Paris si misiunea română la UNESCO. Este vorba de „Orbitor-Aripa dreaptă”, traducere de Laure Hinckel, Paris, Editura Denoël&D’ailleurs, 2009 (n.n.).

Jozséf Kosma (Budapesta, 1905-La Roche Guyon, 1969), compozitor francez de origine maghiară, fost student al lui Béla Bártok. Celebru, mai ales, pentru muzica poemelor lui Jacques Prévert, devenite populare datorită unor interpreti ca Fratii Jacques, Yves Montand ori Juliette Gréco (n.n.).

Blaise Cendrars (1887-1961), poet, romancier, ziarist, memorialist francez de origine elvetiană (n.n.).

Titlul complet este „Proza transsiberianului si micutei Jehanne de France”, poem scris de Blaises Cendrars si Sonia Delaunay în 1913 (n.n.).

Aluzie la celebra imagine a lui Einstein, cu limba scoasă (n.n.).

„ Este mării să însotească soarele” (n.n.).

Poem postat în franceză pe www.oniris.bl

Memoriile lui T.E. Lawrence (1888-1935), supranumit Lawrence al Arabiei, despre perioada petrecută în Orientul Mijlociu (1909-1918), si Revolta Arabă (1916-1918) împotriva Imperiului Otoman, publicate la sfîrsitul Primului Război mondial, în 1922, în Anglia, sub titlul Seven Pillars of Wisdom: A Triumph. Versiunea prescurtată a jurnalului, „Revoltă în desert”, a fost tradusă în limba română de Mircea Eliade, în 1938 (n.n.).

În 1962, sub titlul Lawrence d’Arabie, film de mare succes, cu Peter O’Toole în rolul lui Lawrence. A obtinut sapte Oscaruri (n.n.).

Joseph Conrad (1857-1924), scriitor britanic de origine nobilă, poloneză. Povestirea „Heart of Darkness” (1899), frescă a continentului african, a fost adaptată în 1979 pentru filmul „Apocalypse Now/Apocalipsa acum”, în regia lui Francis Ford Coppola, cu Marlon Brando în rolul lui Kurtz (n.n.)

Roland Husson, „Nous avons mal au Chili”, Paris, Editions Syllepse, 2003; v. „Poezia”, nr.2/48, vara, 2009 (n.n.).

Cf. lui Solomon Marcus, matematicianul-ambasador era asteptat în România, pe 23 mai 1995, fiind invitat la o sesiune de comunicări stiintifice, la sectia de Stiinte matematice a Acdemiei Române, prilejuită de aniversarea centenarului poetului-matematician Ion Barbu-Dan Barbilian (n.n.).

Colegiul de Patafizică (ceva aflat dincolo de metafizică) a fost fondat în Franta în 1948. Intrat în “adormire” în 1975, si-a redeschis portile în 2.000 (n.n.).

Primul său roman, „Lucrurile” a fost tradus în limba română la editura Univers, Colectia Globus (editia originală, 1965, a primit premiul Renaudot) (n.n.).

 

 

 

Home