François XAVIER    

François Xavier este poet, specialist în limbile si culturile arabe, eseist, critic literar, editor. Originar din sudul Frantei, tînărul scriitor colaborează la nenumărate reviste culturale pariziene, întretinînd rubrici permanente de eseu si cronică literară. Proaspăt laureat al Academiei franceze (2003), poetul François Xavier oscilează cu fervoare între mai multe genuri, rămînînd fidel creatiei poetice.

I
Te-ai dezgolit în poezie
Violenta rîsului tău sfîsiat de urzici
Îti eliberează pîntecul lampă verde si albastră si rosie
Dintr-un tăciune niciodată mort cu adevărat
Mierla sufocă spatiul a două decenii.
Au sosit în cele din urmă cuvintele pentru a rosti cîntecul
Albinei care visa la greier în respiratia
Ierburilor înalte pe pămînt pliindu-si genunchii luminosi.

II
Prin acest oval dezlegat legat la coltul buzelor
Buze înghetate si gene plîngăcioase
Atîta gratie încît unei lacrimi unei singure lacrimi
Îi ajunge să curete masca albă a clownului trist.
Din geana ta în flăcări de cristal negru picură
Picătura salină si se declină în mii de prozodii.
Cînepa putrezeste în sopronul amintirilor
Arde tămîia în strălucirea rîsetelor noastre glorioase.

III
Căci gol trupul tău albit are refluxul lunii
Bratele tale deschise se închid pe catifeaua
Bărbatului înainte de a-si bîrfi tîrfele
În penumbra mărăcinisurilor unde pîlpîie focul
Umbra trupului nostru dansează în două fiinte
Pe zid insecta nătîngă în căutare de oxigen
Si tăciunii aprinsi redesenează decorul în impostura
Moralei pentru a planta aici arborele reînnoirii.

IV
Arborele uitat printre scriituri
un „deci“ inversat în ordinea regulilor lumii
Iată e al tău în asteptarea rănii sale
Domnind asupra miilor de capete singure si goale
În plantatiile de măslin ale contemporanilor săi
Si tu încă fragedă dar deja fiică
Te rogi si visezi la culesul interzis

V
În genunchi să culegem dar si în act
Căutare imposibilă prin care strîngi invizibilul
Acel „nu!“ atît de prezent în tine pe care sarea îl debordează
De pe picioarele tale abia desfăsurate pe stîncile de mare 
Dar va veni tu stii si astepti cîntînd din fluier pe balcon
În fata orasului adormit cu speranta de a vedea
în pliuri curba noptii
si orologiul timpului desirîndu-se

VI
Această reînnoire în aerul impur rece si galben
Pe care ti-l imaginezi privighetoare pe o ghirlandă de Crăciun
Zbenguindu-se arogant sub cărbunele ninsorii sale
Stii fetito că te priveste traversînd urechile crepusculului
Umbra vietii tale în pădurea visului
Nervuri de timp stigmate ce îti ard coapsele
Prin  sunetul plin de roci al unui pian dezacordat
Deasupra căruia o mînă tremurînd de emotie
freamătă spre a alunga spiritele.

VII
Muzica ei frumoasă vorbindu-ti limba
Adapă trandafirul unei zile noi cu soarele
Limbii sale. Cuvinte pentru a rosti.
Si ochii lui în care te îneci să dispari
Fără nici o privire în jur
Pentru a te bucura mai mult de lacul
În strălucirea printului spada va fi si ea oglinda
Rănii tale în arborele sonor care taie
în două valul un strigăt o desirare.

VIII
Din Ea abia emotionată se împodobeste scrisoarea cu chiciură
A spune „da!“  lupului serii în lunga asteptare
Un semn această perlă topindu-se la vederea unei cochilii
Si tribuna se ofileste de îndată ce manejul tace
În eternul suflului Ei să nu
dăuneze porumbeilor sărbătorind femeia
În imensitatea desuetă a desertului de urzici
Si faunul moare.
(din La parenthèse, poèmes inédits)
Prezentare si traduceri Rodica Draghincescu

Home