Baki YMERI
ARNĂUTII ÎN SLUJBA LOIALITĂTII
(Contacte româno-albaneze înainte de epoca modernă)
Numele de Albania si orasul Albanopolis au fost pentru prima oară mentionate
pe harta geografului egiptean Claudius Ptolemeu (90-160)(1). Gjon Buzuku,
unul din cei mai vechi scriitori albanezi, traducătorul Bibliei în
limba albaneză (1555), încă din sec. XVI, foloseste pentru tara sa
numele de Arbën. Lumea occidentală a continuat să folosească vechiul
nume de Albania pentru tară si Albanian pentru locuitori si limba lor. Însusi
albanezii folosesc pentru tara lor termenul de Shqipëri, pentru popor
Shqipëtar iar pentru limba lor shqip, toate aceste denumiri fiind legate
de cuvîntul shqipe, shqiponjë (vultur). Numele de „arnăuti”, după
Bogdan Petriceicu Hasdeu, apare pentru prima oară în istoria bizantină,
în anul 1079(2). Dictionarul Explicativ al Limbii Române (Bucuresti,
1975, p. 53), consemnează termenul de „arnăut” ca fiind un „soldat mercenar
(de origină albaneză), angajat în garda domnească din tările române”
sau „servitor înarmat, angajat de boieri, mai ales pentru paza personală".
Albanezii s-au stabilit în tara noastră si au pătruns în inima
românitătii prin corectitudine, devotament, sinceritate si loialitate.
În diferite documente emise de domnitorii români întîlnim
mentiuni privitoare la albanezi. Astfel, după G. Baritiu, albanezii sînt
„oameni viteji si iubitori de libertate” („Gazeta de Transilvania”, Brasov,
VIII, nr. 33, 26. IV. 1845, p. 132). Asa se explică si faptul Mihai Viteazul,
conform unui raport diplomatic din 1595, a îngăduit unui număr de 15.000
de albanezi să se aseze în Tara Românească si a alcătuit o oaste
cu care a făcut expeditii în sudul Dunării, lovindu-i pe turci(3).
Un lot de documente arată că unul din rezervoarele etnice în atentia
lui Mihai Viteazul era cel al arbănasilor. Sînt mai multe hrisoave
care îi nominalizează pe arbănasi ca posibili beneficiari ai acestor
facilităti. Ca atare, venirea masivă a albanezilor în 1595-1596 a continuat
si în sec. al XVI-lea. Tema este interesantă si tinde să dimensioneze
un aspect demn de luat în seamă.
La cronicarii si istoricii români întîlnim numeroase mentiuni
privind albanezii. Acestia apar, în general, sub două forme: „arbănasi"
si „arnăuti". Nicolae Iorga în lucrarea sa Brčve histoire de l’Albanie
et du peuple albanais, la capitolul Albanezii în serviciul Turcilor,
arăta că tineau de acea „rasă” de mari generali care au dat otomanilor o
serie de mari viziri si comandanti de osti. Astfel, arată Iorga, si Mahmud
Kuprulu, desi născut în Asia Mică, se trăgea din părinti albanezi.
În perioada lui multi albanezi au făcut carieră strălucită, cum a fost
cazul lui Ghica, care s-a numit mai tîrziu George Ghica”(4). De la
Nicolae Iorga aflăm că Petru Schiopul a avut un frate, Alexandru, domn în
Muntenia, care a murit la 1577, fiind socotit sfînt pentru că avea
ascuns sub haina sa „un vesmînt de călugăr”, descris astfel de un scriitor
catolic, autor al unui raport în italiană în care consemna si
faptul că Petre Schiopul avea „o gardă de 400 de trabanti si 500 de albanesi,
care erau catolici”(5). De remarcat este faptul că albanezii nu s-au
stabilit numai în Tara Românească, ci si în Moldova.
Se presupune că a existat „o serie de înrudiri între clasa înaltă
moldo-valahă si cea de sorginte albaneză. O sursă poloneză sublinia originea
epirotă colaterală a domnitorului Vasile Lupu. Acesta era fiu „al albanezului
Neculai Coci, si s-a născut în 1593, în localitatea Arbănasi,
lîngă Rozgrad (Bulgaria), si s-a bucurat de o educatie, de o cultură
apropiată de eruditie”(6). Iată cum îl descrie Alexandru Vlahută pe
Vasile Lupu: „De jos pornise acest învăpăiat fecior de Albanez, si
pănă la cea mai înaltă treaptă ajunsese. Era viteaz, si harnic la treabă,
si iubitor de tară, si om cu multă ‘nvătătură pentru vremile-acelea. Dar
firea lui aprigă îl împingea mereu la lucruri nesocotite, si
cea ce a dobîndit cu istetimea si vrednicia mintii, a pierdut cu neastîmpărul
si nesatul inimii lui”(7). În 1743 Ion Neculce (1672-1745) face referiri
si la albanezi, cum ar fi: „Ghica-vodă, de neamul lui fiindu Arbănas, copil
tănăr: a purces de la casa lui la Tarigrad, să-si găsească un stăpîn
să slujească, si cu dînsul s-au mai luat un copil de turc iar sărac,
din satul Kiupri”(8).
Asemenea mentiuni au fost făcute si de către Bogdan Petriceicu
Hasdeu, care în monumentala sa Etymologicum Magnum Romaniae remarcă:
„Pribegi din Epir au fost totdeauna numerosi în România, si,
prin cunoscuta lor energie pe de o parte, prin usurinta cu care se românizau,
pe de alta, ei lesne înaintau la cinste sau la avere. Deja la 1483,
între boierii cei mari ai lui Vlad Tepes era: Vladul Arbanas Spatar”
(Venelin, p. 126)”(9). Au fost la noi (în judetele Prahova, Buzău,
sudul Basarabiei etc.) si sate de arbănasi. După Alexandru Voievod
Ilias, citat de Hasdeu, în 1696 (Cond. Ms.a Govorei, nr. I, p.170),
hotărăste „să facă sat să fie slobozie să să străngă oameni străini, sărbi
si arbănasi si ungureni si oameni fără bir si fără dajde...”(10). La domnitorul
Grigorie Ghica (mss. în Arh. Stat., Doc. I, Rom., nr. 135), în
1662 găsim: „a facere slobozie si a strănge oamini pre mosie Tutana Albota,
însă oameni streini: greci, arbănasi, sărbi, moldoveni si alti oameni
carei vor fi fără bir si fără nevoi..."(11).
Există foarte multe texte care fac asemenea referiri. După cum se arată în
lucrarea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, deseori cuvîntul arbănas a devenit
nume personal sau poreclă, ca si grecul, sîrbul, ungureanul etc. Astfel,
într-un act muntenesc din 1596, se scrie: „dat-am zapisul nostru în
mănă lui Arbanas nepotul Bărescului...”(12). Din timpul domnitorului Constantin
Brîncoveanu (1694) a rămas un document în care se spune: „deci
Dragomir căpitan înpreună cu alti slujitori de acolo, anume Jăpa căpitan
ot Vernesti, i Jăpa Arbănasul..."(13).
După cum am arătat, albanezii mai sînt pomeniti
si sub numele de „arnăut”, „arnăuti”, soldati mercenari care, după Hasdeu,
„slujeau pe leafă ca ostasi de pază pe lîngă domni si chiar pe lîngă
boieri”(14). Astfel, din Letopisetul lui Nicolae Mustea aflăm că „(Nicolae
Mavrocordat) luatu-si-au si oaste, sîrbi, arnăuti, de i-au adus cu
sine, si au venit nu ca un domn, ce ca un leu asupra tuturor...”. Un alt
cronicar, după Hasdeu, „Zilot, mentionează: nu cumva acesti turci si arnăuti,
într-ascuns uniti cu pazvangii, n-adastă vreme îndemănatică ca
deodată să năvălească cu totii pe toate părtile să ne jefuiască, să ne robească..."(15).
Cu timpul, mai ales în secolul al XIX-lea, termenul de „arnăut”, ajunge
să fie folosit pentru orice fel de mercenari, de lefegii, indiferent de nationalitatea
lor. Dar, după cum mentionează Ion Ghica într-una din scrisorile sale:
„Sub denumirea de arnăut se întelegea orice sărb, arvat, arnăut, bosniac,
muntenegrean, bulgar sau grec, dacă se lega cu un brîu rosu sau cu
un tarabolus, cealma la cap, fustanelă sau poturi, mintean si iminei rosii;
îsi trîntea la brîu un sileaf cu un iatagan si două pistoale,
si intra în serviciul curtii domnesti, al hătmăniei, spătăriei sau
agiei, sau se suia cu ciubucul în mînă dindărătul calestei vreunui
boier.” Se poate remarca faptul că, chiar dacă erau de altă nationalitate,
pentru a purta acest nume si a îndeplini o asemenea functie acestia
trebuiau să aibă aspectul de „arnăut”, adică de albanez.
Faptul că unii albanezi au lucrat în serviciul stăpînirii si
au contribuit la afirmarea autoritătii a dus la crearea unei anumite imagini
despre ei. Astfel, scriitorul Alexandru Vlahută scrie: „un om nalt, spătos,
cu mîinile mari si negre, cu nasul ros si mustăti lungi, un chip de
arnăut, vecinic hursuz si-ncruntat"(16). În acest context se înscrie
si faptul că o anumită specie de grîu de vară se numeste „arnăut”,
probabil din cauză că spicul are mustăti, asociate tipului de albanez mentionat
mai sus.
Trebuie avut în vedere faptul că nu întotdeauna
albanez însemna în mod cert o persoană de nationalitate albaneză,
ci una provenind din teritorii locuite de albanezi. Sub numele de albanezi
puteau apare si aromâni provenind din aceste teritorii. În balada
Miorita românul ardelean este numit „ungurean” pentru că provenea dintr-o
regiune aflată atunci sub stăpînire ungară. Cu toate că statul albanez
a fost creat atît de tîrziu în epoca modernă, nationalitatea
albaneză era totusi un lucru bine definit în acea perioadă a domnitorilor
si cronicarilor români.
Mentiuni referitoare la albanezi mai apar si sub forma
de „arnăutesc”, „arnăutească”, „arnăuteste”, „arnăutime”, ceea ce confirmă
faptul că existenta acestor albanezi era remarcată de români, iar individualitatea
si identitatea lor recunoscută. O dovadă a interactiunii dintre acesti albanezi
si populatia autohtonă română o constituie si existenta unui dans numit
„arnăuteasca”, consemnat de culegătorul de folclor T. Burada („Arnăuteasca
– am luat-o de la arnăutii, adusi de boierii nostri, ca feciori în
coada calestilor”). Autorul german Sulzer remarca si el „arnăuteasca, pe
care o jucau lefegii arnăuti din garda boierilor fanarioti”. Melodia acestui
dans a fost culeasă de către T. Burada în Moldova, în localităti
unde existenta unor albanezi era mentionată si de alti scriitori. Dar, în
timp, acesti albanezi au dispărut sau au fost asimilati.
Cei mai multi dintre arnăutii care au intrat astfel în
memoria poporului român erau soldati, mercenari, oameni de pază angajati
de domni sau boieri. În acest rol ei s-au remarcat ca fiind foarte
credinciosi celui pe care îl slujeau, astfel încît cuvîntul
„arnăut” a ajuns să fie sinonim cu sintagmele fidel, credincios, slujitor.
Albanezii, angajati ca arnăuti, se deosebeau în mod esential de mercenarii
feudali europeni, prin aceea că ei îsi dădeau chiar viata pentru a
apăra persoanele si bunurile încredintate.
Caracterul si dîrzenia albanezilor în aceste
posturi este tratată literar în cartea Domnia Arnăutului de Al. P.
Hajdeu (1811-1872), De-ale gurii din bătrăni de D. Stoica, în romanul
Calpuzanii al lui Silviu Angelescu s.a. „Arnăutii lui Duca puneau în
traistă aur, se îmbrăcau în ursinic, înveleau caii lor
în mătasă”. Arnăutul Dumitru Duca, fiind unul dintre curtenii străluciti
si numerosi ai lui Vodă Istrat, „înfocat ca cerul de vară al căldurosului
Epir”, era îndrăgostit de frumoasa Domnita, pe care o iubea, „dar ce
enormă distantă între un biet căminar si unica fiică a bogatului si
vestitului Vodă Istrat Dabija!” (Al. P. Hăjdeu, Domnia Arnăutului, Bucuresti,
f. an. apar., p. 43).
Într-adevăr, arnăutii erau un fel de control de
fidelitate. Îmbrăcati, în timpul domniilor, nu numai fanariote,
cu haine de fir, cu fesuri pe cap si înarmati cu hangere, pusti si
pistoale, ei asigurau „fidelitatea”. E vorba aici nu numai de crestini, ci
si de albanezii care au îmbrătisat de bună voie religia islamică, cei
despre care Dimitrie Bolintineanu afirma că „sînt cei mai cinstiti,
voinici si cavaleri”(Călătorii, vol. II, Buc., 1968, p. 39).
În februarie 1775, domnul Alexandru Ipsilanti începe
lucrările pentru construirea resedintei domnesti, nu departe de mînăstirea
Mihai-Vodă. În noiembrie 1776 acestea erau gata, în afară de
„zidul înconjurător, de grajduri si încăperile rezervate seimenilor
si albanezilor (…). Arnăutii făceau parte din suita domnului, din alaiul
lui Vodă numit Taigana. Pentru a stîrpi hotiile din oras, domnitorul
Nicolae Mavrogheni a dat în 1787 pitac tuturor ispravnicilor
să întreprindă actiuni în acest sens si acestia umblau ziua si
noaptea, cînd călare, cînd pe jos cu doi-trei arnăuti după ei,
cercetînd casele, curtile si toate locurile unde s-ar fi putut ascunde
răufăcătorii” (Alfred Rainer, Arnăutii albanezi in slujba dreptătii, „Albanezul”
nr.11, Bucuresti 1994, p. 7).
Pornind din acest fapt, al loialitătii si fidelitătii,
vitejiei si statorniciei, numeroase mărturii despre albanezi sînt favorabile.
Loialitatea arnăutilor a contribuit la stabilirea unor bune relatii, de respect
si colaborare cu populatia română si a constituit una din premisele
intenselor relatii culturale dintre cele două popoare. Cei mai cunoscuti
albanezi din România, din punct de vedere al fidelitătii, loialitătii
si mentinerii identitătii nationale sînt cei din Slatina. Fiind foarte
corecti si credinciosi misiunii încredintate, s-a ajuns la situatia
că arnăutii au fost angajati fără rezerve de societătile de pază particulare
care au existat la Bucuresti pînă prin 1944-1945. De multe ori, precum
povesteste actorul Nicu Constantin, „la mica publicitate erau anunturi de
genul: angajăm paznic, inclusiv albanez”. Un caz deosebit este acela al albanezului
Refet Kadriu (1911-2000), fostul paznic al Palatului Brîncovenesc de
la Mogosoaia, care poate fi numit „ultimul paznic arnăut din România”.
Numele de „Arnăut”, „Arnăutu”, „Arnăutoiu” este prezent de nenumărate ori
si în catalogul telefonic al Bucurestilor, dar si în alte zone
din tară.
Cele de mai sus sînt, consider, interesante din
punct de vedere al studiului mentalitătii, o parte interesantă al relatiilor
româno-albaneze, desi încă necercetate exhaustiv. Unii cred că
ele nu pot fi considerate „relatii” pentru că nu au avut un caracter sistematic,
nu au avut amploare prea mare si nici o profunzime considerabilă. Totusi,
noi credem că, chiar dacă ar fi fost asa, ele constituie o continuare a legăturilor
anterioare si au constituit baza pe care, ulterior, în epoca modernă,
s-au stabilit trainice si rodnice relatii româno-albaneze, mai ales
în domeniul culturii si al spiritualitătii.
------------------------------------------------
1. Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Facultatea
de Istorie, Centrul de multiplicare al Universitătii din Bucuresti, 1974,
pp. 7-8.
2. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cine sînt Albanesii
(Conferinta din 21 Mai 1901, a Academiei Române), Bucuresti, 1901,
p. 11.
3. Poporul român si lupta de eliberare a popoarelor
din Balcani (grup de autori), Directia Generală a Arhivelor Statului, Bucuresti,
1986, p. 52.
4. Panait I. Panait, Nebănuitele taine ale istoriei, în
Anuarul Albanezul 402, Bucuresti, 1997, p. 76.
5. Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucuresti,
1974, p. 19.
6. Gelcu Maksutovici, Istoria comunitătii albaneze din
România, Kriterion, Bucuresti, 1992, p. 17; N. Iorga, Istoria românilor
prin călătorii, Vol. I, editia a II-a, Bucuresti, Editura Casei Scoalelor,
1928, pp. 184-185.
7. A. Vlahută, Din trecutul nostru, Edit. Librăriei SOCEC,
Bucuresti, 1913, p. 287.
8. Ion Neculce, O samă de cuvinte si Cronica, Edit. Librăriei
“Universală”, Bucuresti, fără anul aparitiei, p. 36.
9. B.P. Hasdeu: Etymologicum Magnum Romaniae (vol. I, Ed.
Minerva, Bucuresti, 1972, p. 263.
10. B.P. Hasdeu, ibidem, p. 398.
11. Idem, p. 398.
12. Ibidem, p. 398.
13. Idem, p. 398.
14. Ibidem, p. 399.
15. Idem, pp. 399-400.
16. Ibidem, p. 400.
17. Idem, p. 401.
