Andrei ZANCA

    BĂTRÎNĂ

lumea, bătrîn si papa

putini, tot mai putini trăitori
multi, tot mai multi trebăluitori

viata, un caz de urgentă

nu mai esti nici
măcar singur.

singur, acesta-i cuvîntul
fisurîndu-ne compromisurile
s i n g u r

putini, tot mai putini ochi
risipiti, multi tot mai
multi

corbi


    SĂ FIE ASTFEL

încît o rugă să nu găsească înduplecare, ci doar
să schimbe pe cel ce imploră?


cînd în fosnetul de pe acum cernit al înserării
mai bate dinspre nord o rază     –

si-o zăreste numai aproapele printre ramuri
interogîndu-si îndelung inima, clipă

preschimbată într-un sclipăt, sosind
dintr-o depărtare nouă necunoscută
         –
ostenită frunză, astfel să fie?
        –
să fie astfel, încît deodată
să se lase o împăcare de hău, tăcuta

întretinere cu cel pe care-l bănuim iubindu-ne?

nici înduplecare, nici eu un altul. doar regăsire. adînc.

nu se cerseste la poarta luminii

ce presimtire ne face însă
să te dăruim atît iubirii
cît si mortii,
            roză?


    EUROPA

apăsătoare, înserarea de martie
sub cerul plin de riduri. cărunt.

apăsătoare, depărtarea apropiată
ridicîndu-mi ei zidul în recluziunea

graiului din grai

fără de liziere ne omeneam –

azi, doar invitati ori gazde
si acest băutor ocolit pe un mal
ne sîntem. atît.

servind ori fiind serviti
dintr-o apropiere
mult îndepărtată
foarte calculată, rezonabil

bătînd ei acum în zid
întru gloria
unui grai
huind
străin.

atît. numai atît.

    L-AM ZĂRIT DE DEPARTE

în spatele zidului cu fata îngropată-n palme, cutremurat
de rîsul multimii vizionînd în grădina de vară o comedie.

într-adevăr, nicicînd nu simti mai limpede
cum se destinde-n tine moartea
ca noaptea

în fata vitrinelor cu manechine, bulevardul
pustiu, si-nsingurat
de-o răcoare abia reamintită

îti strîngi în jur paltonul, îndepărtîndu-te
peste pod în
fosnetul pinilor

            –

doar vietătile sînt desăvîrsite, nouă
ni s-a dat memoria ca sansă.

înlesnind în oglindire
o dezumbrire
de sine


    O IAU AGALE

prin clipă, străbătînd alipit o împăcare de iarbă.

mă opresc la rădăcină atingînd lemnul bun.
nicicînd mai loial sprijin, niciunde în clipă

în sine, un orizont de înscriere în răgaz, oriunde
înlesnind o alungare de nor, intermitent

zvîcnetul soarelui în piele, mărturisirea de tandrete
a fiecărui pas în răsuflare, fiecare zi

penultima si nicicînd –

nicicînd nu
voi ajunge.

cu fiecare pas am ajuns, moartea

unui nor preschimbîndu-se
în fire de zăpadă, doar

reîntoarcera
în clipă este
reîntoarcere acasă