ca un ghepard ghemuit, gata de salt
pînã în ultima clipã, pînã-n ultima rãsuflare

abia atunci, sã mã las
într-o limpede undã, si-n jur

toti însotitorii de altãdatã
cu fetele încã scãldate de veghe
  la egalã distantã
  surîzînd

iar eu, cãutînd din ochi cîinele
întîmpinîndu-mã fãrã rezerve, mereu

cu aceeasi bucurie multora strãinã, si-apoi
sã o luãm agale prin sunetul lin, încît

el sã-si înalte capul spre mine
cu aceeasi încredere
dintotdeauna.

atît. numai atît.
 

CHIPUL TÃU VA RÃMÎNE

înscris în palmele mele
aidoma celui înfiorînd

giulgiul din torino, însã cum
sã pricepi nesfîrsirea cu moartea-n tine, anevoie

trimis, din alte zone sosind
cuvîntul, ne ajunge doar ca secventã, nu gîndul

doar tandretea o poate deslusi, desigur

murind, se uitã-n stingere si sentimentul
eternitãtii dupã care tînjim în viatã, altminteri

ne-ar otrãvi, întrutotul
 splendoarea, o fata morgana a mortii, ne-ar ucide
  mezalianta frumosului
   vesnic, terna obisnuintã
bîntuiti de ieri, îmbolnãviti de mîine
 nu mai avem prezent

însã el viseazã un somn, greu
cu vinul neînceput din beciuri, levitînd

în mireasma de artar înfiorînd briza visinului anevoie
însotitorul, aproapele meu
fãrã chip
 

O LUMINÃ LATENTÃ

desigur, nici unul nu se viseazã
pentru sine însusi, arsita
în care palpitã
cei nenãscuti

însingurat de zariste, se refuzã
dinspre liniste întru tandrete, ei fiind

doar în rãtãcire prelungitã
într-o lume pe caste

sub lipsa de discernãmînt a ploii – o diagonalã a clipei
în care se privesc cu alti ochi, vina

fiind esecul de-a putea trezi
o luminã latentã, adevãrul

fiind apa curgînd, golul
mulînd forma

un sentiment de mare, terasa deasupra nisipului
 mese si scaune pãrãsite
  mai lucind în bãtaia
   îndepãrtatã a farului, bezna

fiind digul si zidul, conturul
 unei absente
  în murmur recules
   zvîntîndu-mi inima
 

O SIMPLÃ MIREASMÃ

risipeste o vreme
amnezia – însotindu-ne de la nastere –

pînã la liziera încîntãrii, dincolo de ea
ne lasã genunchii, o mireasmã

atît de fireascã unei înfloriri
o ducem cu noi în somn, degrabã

nãdãjduind la pasul ferm prin sublimarea ei
si ne trezim în zori cu gura nãclãitã de spaimã
si cu picioarele tremurînd

sã te rogi pentru aproapele, înseamnã
sã te rogi pentru tine, mîna

încã învãluitã în mireasma din somn, orice
oricît ar apuca,. cineva

e însetat, cineva
flãmînzeste
adînc
în noi
 

STINGERE

ce negîndire îngrãditã, pruncul
privirea, încã prinsã în vederea lent

socializatã, moartea
un alibiu, ce zãrim în jur

o prelungire lãuntricã în spatiu, oare

poate prezentul suporta trecutul, poate
el îndura viitorul, valuri

epuizînd în nisip o tãcere, pãrea

 o stingere de vîsle

si pãseam prin sentimentul de lan
si cãlcam usor iarba
în care amutise
ca un prunc
lumina
 

NE ODIHNESTE

tãcerea din care se desprinde
o mînã întinsã

adîncindu-se cu sete
în altã zonã, mereu

în început, clipã
virginã de moarte, în palme

scoarta bunã a arborelui asfintind
înspre noapte, iubirile

verticale iubirile orizontale