Înãltarea eliberatoare

Dupã volumele de poeme Laudã formei (1969), Constelatia Hyperion (1978), Orfeu si Euridice (1986) si Initieri (1999), noua culegere, Înãltarea mai sus de sine (ed. Cugetarea, 2002) marcheazã o nouã treaptã în creatia poetului si eseistului George Popa.
    Invitînd cititorul la introspectie, ceea ce caracterizeazã lirica lui George Popa este deschiderea metafizicã, menirea ei fiind, în viziunea autorului, inducerea atît a unei emotii a sensibilitãtii, a inimii, cît si o emotie intelectualã.
    Volumul Înãltarea mai sus de sine este structurat în trei sectiuni, fiecare cu încãrcãtura sa emotionalã, poeziile completîndu-se între ele dupã o ritmicitate de clar-obscur pentru a alcãtui un tot unitar, al cãrui fir conducãtor este eliberarea spiritualã prin experienta poeticã.

Poezia figurînd drept motto - Glasul îngerului, are rolul de a ne introduce în acest univers poetic nou-creat, deschis cititorului pentru a “gãsi acel cuvînt” scris “pe pagina fecioarã”, capabil sã reintegreze sufletul în armonia cosmicã, astfel cã “Vor fi din nou ca-ntîia oarã / pãmînt si cer si Domnul Sfînt.” Metafora “paginã fecioarã” are si un rol cheie nu numai în volumul de fatã, ci si în întreaga operã a lui George Popa, prin ea poetul scotînd în evidentã sacralitatea creatiei, singura valorizantã, singura putînd asigura perenitatea.
    Entitãti aflate alternativ în confruntare si reintegrare, omul si universul, cu taina de aici si cea de dincolo, sînt cele douã teme centrale ale poeziilor din prezenta culegere. Dupã ce reaminteste ivirea lumii din haos, din neant, referindu-se la geneza omului, poetul afirmã, asemenea unui vechi mit indian,  cã omul s-a nãscut din luminã: “omul dintîi era luminã purã, / iubirea sa - luminã din luminã”,  si purta în el un miez de divinitate. În continuare, poetul evocã marile dimensiuni ale universului - cerul, pãmîntul - coborînd apoi la microcosmos, lucrurile mãrunte ale lumii materiale, de care se apropie cu nesfîrsitã duiosie, fiind si ele fragmente din divinitate: “Atîtea gîze-n jurul meu / pe flori se joacã si în soare, / se joacã-n tandra mea mirare / fãrîmele din Dumnezeu... Pe-un fir de iarbã irizarea / de rouã scaldã-o buburuzã. / Filozofia mea confuzã / nu-i descifreazã încîntarea” (Primãvarã).
    Copilãria apare, în conceptia poetului, ca un moment culminant al fiintãrii umane. Singurul, de altfel,  în care sufletul nu se simte închis, intemnitat în cotidian, ci, fascinat, se contopeste cu minunile lumii: “Îti amintesti copilãria / cu ale sale fine vicii ? / Schimbam pe stele licuricii, / vindeam pe-aripi de îngeri via”. Fãrã a cunoaste progresele stiintei sau complicate teorii despre univers, copilul, în îngenuitatea si puritatea sa,  îsi creazã o viziune proprie, pe care poetul pare sã o prezinte ca pe o solutie optimã de reintegrare a omului în universal - “Zbor învãtînd si vesnicia” (Copilãrie).
    În urma purificãrii spirituale, prin detasarea de cotidianul nesemnificativ si înãltarea spre culmile abrupte ale unei cunoasteri mistice, poetul vorbeste despre posibilitatea unei conexiuni pînã la contopire între viatã si moarte, depãsindu-se orice delimitare, idee valorizatã într-un raport aici-dincolo stabilit prin iubirea mamã-fiu: “O, mamã, ce vedeai cereste, / adîncul tau vizionar / cu-adîncul meu nu se-ntalneste / dincolo de orice hotar? (Invocare).
    Douã poezii avînd acelasi titlu - Comuniune -, au întelesuri opuse. În primul poem apare nevoia de solidaritate, de împãrtãsire a suferintei aproapelui, purtatã la cea mai înalã puritate prin metafora “o razã muribundã”: “Îmbrãtisãri, sãrut, alinturi pure / de mîini suave si priviri mirate, / cu ele vindeci de singurãtate / o stea uitatã-n adîncimi azure. // Sau dintr-o constelatie pierdutã / o razã muribundã se trezeste / si-duiosatã-n ultim gest sãrutã / o sorã ce apune pãmînteste.”  În al doilea poem nu mai apare bucuria apropierii de o alteritate, ci dimpotrivã, se reliefeazã conditia umanã de a fi parte a unui întreg, fãrã se putea desprinde vreodatã din acest întreg vãzut de astã datã cu un destin neîndurãtor, o tesãturã de circumstante strãine care ne manipuleazã ca pe o jucãrie: “Hazardu-n joacã naste si stelele si roza, / iar muzica si moartea din prea multã risipã”, - o lume cu o ordine prestabilitã care ne consumã fiintarea: “te cheltui prin sute de fereste”.
    În spiritul viziunii mioritice a mortii, George Popa evidentiazã la rîndul sãu rolul mortii în cãlãtoria sufletului cãtre eliberarea mult rîvnitã, asemãnînd-o unei punti ce, odatã trecutã, te înaltã spre absolut: “Iar lebãda se-ndeamnã sã cînte doar odatã / cînd nota vesniciei cu-a vietii i-acordatã” (Acorduri); “Cu-o nemurire moartea ni-i datoare” (Rãnile nasc vesnicie). În acord cu titlul acestei poezii, în poemul Nasterea sublimului George Popa afirmã cã sublimul este fapta angelicã a poetului rãnit de coroana de spini pe care i-o întinde destinul, suferinta fiind marea roditoare a înãltãrilor.
    Leitmotiv al poeziilor lui George Popa, îngerul are rolul de a purifica si sui inima si spiritul spre absolut: “Mesteacãnul un înger a visat. / ªi a fost alb: tãgadã si-nceput. / Negare-a tot ce nu e preacurat / si nouã încercare de-absolut.”
    În vîltoarea creatã de goana timpului, în care omul este aruncat fãrã sansã de rãgaz, a te desprinde echivaleazã cu un act sacrificial. Dar menirea poetului în lume este tocmai de a se detasa de nesemnificativ, de viata de rînd, pentru a putea “cînta” esenta secretã a lucrurilor nezãritã de ochiul comun si a spori în felul acesta grãdina minunilor create de divinitate: “Dar dacã-am nãzuit cereste  / si-a doua fire mi-a fost cîntul, Izvorul nu se-mbogãteste / si Dumnezeu nu primeneste / c-un suflet mai suav pamîntul ?”; cuvîntul “Izvor” are aici semnificatia de început, se înaltã deasupra oricãrui Verb pentru a releva posibilitatea creãrii unei lumi  primenitã si îmbogãtitã spiritual.

Dacã în prima parte a volumului pluteste o atmosferã linistitã, dominatã de pace si armonie cosmicã, în cea de a doua parte se deslãntuie parcã o furtunã iscatã de multimea de întrebãri, care mãrturisesc resentimentul poetului fatã de destinul uman, lipsit de libertate si rãspunsuri. Raportul dintre Creator-creatie constituie nucleul acestei furtuni, punctul de plecare al tuturor întrebãrilor.
    Începutul acestei pãrti are loc printr-o serie de “comedii”: comedia facerii, a rãsfrîngerii, a existentei, a geometriei - poeme care dezvoltã într-un mod gradat problema conditiei umane. Caracteristica primei “comedii”, a Facerii, constã în faptul cã, desi omul a fost creat “dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu”, i s-a refuzat starea divinã, nemurirea; dimpotrivã, a fost osîndit dintru început pieirii, datoritã conditiei sale, finitudinea -: “Cãci formelor li-i dat sã poarte / osînda vietii întru moarte”.
    În Comedia rãsfrîngerii, omul se aflã deja în mijlocul nedumeririlor care pun sub semnul întrebãrii pînã si conditia de dincolo: “O, fîlfîiri de-aripi de îngeri, / vã luati avînt? Sînteti înfrîngeri ?” Comedia existentei vede omul ca pe o pãpusã în mîinile Cerului, care se amuzã modelîndu-i destinul dupã propriul capriciu: “În joaca de-a exista / vrînd vecie-a cîstiga, / Cerul riscã viata mea. // În joaca de-o vesnicie / zeul riscã si-a mea stea.”
    Conditia fiintei umane pare a fi o crudã ironie, cãci omul nu dispune de posibilitatea realei interactionãri spirituale - nici cu semenul sãu si nici cu propriul Creator. Din acest motiv, el îsi construieste o lume interioarã, ca o carapace, sub care se ascunde de necunoasterea si nepãtrunderea esentei lumii. Rãmas singur, doar destinul este cel care ghideazã viata omului, fãrã a tine seamã de idealurile lui: “Dintr-un cer tãcut, cu sete, / numai moartea doar / peste inimi se repede / perpendicular” (Comedia geometriei).
    Sansa de mîntuire, de desprindere si înãltare spre absolut, dãruitã de divinitate omului, este iubirea. Bucuria iubirii este cea care, “inundîndu-le”, dãruieste fiintelor sens si strãlucire. Si, totusi, relevã George Popa,  existã douã feluri de iubiri, diadã lovitã de o aporie ; una fulgerîndu-ne cereste dintr-o insondabilã tainã, astfel cã rãmîne de neînteles, si alta, clãditã de noi, ce pare mai trainicã, dar care rãmîne captivã teluricului: “Iubirea-i sau un fulger, sau este o zidire. / Cereascã de-i arsura, de ne-nteles misterul. / Zidirea-ntemeiazã mai trainicã iubire, / dar ce clãdeste omul nu poate-atinge cerul “ (Aporie).
    Spre deosebire de unii eurocentristi care considerã cultura europeanã superioarã altor spiritualitãti, George Popa apare fascinat de Orient, dovadã traducerile din lirica persanilor Omar Khayyãm si Hãfez precum si din poezia celui mai celebru poet al Indiei moderne, Rabindranath Tagore, la care adãugãm traducerea cãrtii cunoscutului filosof indian, Ananda K. Coomaraswamy - Hinduism si budism, prefatatã de un amplu studiu în care traducãtorul face apropieri semnificative între gîndirea europeanã si cea indianã. În volumul de care ne ocupãm, pot fi descifrate corezonante indiene. Asa are loc cu mitul “eternei întoarceri”, omul fiind fragment din divinitate, din Brahman: “Întoacerea în increat / fãrã de margini mai bogat, / întoarcerea în prefiintã / mai este, Doamne, cu putintã ?” (Comedia facerii).
    Un simbol central al hinduismului este Zeul Shiva, numit si Natarãja “regele Dansatorilor”. Prin dansul sãu cosmic,   Shiva, pe de o parte, experimenteazã extatica propriei naturi divine si secrete, iar pe de altã parte, desfãsoarã cele trei activitãti cosmice care se interconditioneazã: creatie, distrugere, re-crearea din nou a universului. Numindu-l “zeu al spumii”, datoritã conceptului Mãya, care constituie a patra sa activitate, “ascunderea”, adicã acoperirea lumii reale sub vãlul aparentelor, poetul se adreseazã lui Shiva: uimirea în fata splendorii universului nu este oare acea sansã prin care omul compenseazã destinul sãu al durerii si al mortii: “Frumosul lumii / ce-adînc mã bîntuie ! O, zeu al spumii,   uimirea mîntuie // rãni si durere / a ta lucrare // si-a ei ruinare / spre înviere ?”
   
Aceastã întrebare face trecerea cãtre partea a treia a volumului. Acum atmosfera sumbrã si dramaticã se risipeste, apare înseninarea, rearmonizarea omului cu idealurile sale de eliberare spiritualã, iar muzicalitatea versurilor amplificã acea îndoitã emotie - a sensibilitãtii si a intelectului.
    Poezia  este marea mîntuitoare, se afirmã în poemul Minciunã si Poezie, dedicat lui Omar Khayyãm: “La începuturi Cerul a amãgit Vecia, / fãgãduind o lume eternã-a fericirii. / Dar a creat o lume nefastã a pieirii. - / Ci omul antidotul aflat-a: Poezia”: “Poetu-ntemeiazã  din nou Cuvîntul Prim” Cãci “în lumea cetii Cîntul e singuru-adevãr”. Metaforele “Minciunã Primã”, “Cuvîntul Prim”, al “Cunostintei Pom” conferã Poetului statutul de demiurg, de fãuritor al unei alternative la destinul tragic al omului. Nu mai primeazã recea ratiune, ci ea se îmbinã cu vibratia vizionarã a inimii pentru a crea o idealã ipostazã de fiintare: “Se logodesc simtirea si gîndul cu sublim”. Numai în acest mod, omul devine centru, iar viata i se supune: “Si-astfel poetic viata îl meritã pe om.”
    O poezie semnificativã din partea finalã a volumului este Nocturnã hyerionicã. Ea este construitã pe douã planuri: cel de jos, întruchipat de metafora “vãile umbrelor”, si cel de sus, aflat la intrepãtrunderea Cerului cu Pãmîntul. Poetul se situeazã undeva la granita celor douã planuri: “Dansez pe ramurile cele mai inalte ale focului” - focul reprezentînd crestele vietuirii întru sublimitatea trãirii poetice. Adverbele “departe”, “sus” constituie o pereche antinomicã dimensionînd distanta dintre cele douã planuri, cãci primul poate fi interpretat ca un infern, plin de ispitele, - “corului strãlucitoarelor solduri”... care încearcã sã-l ademeneascã pe poet prin iluzia absolutului: ...”mimeazã absolutul”. Însã cealaltã sferã se aflã undeva dincolo de finit, de existenta comunã - “Sus, la lumina fulgerelor dialogînd cu crestele”: este lãcasul spiritului pur, al “printului”, Hyperion. El este cel care conferã poetului inspiratia divinã: “Brusc, se descoperã fata strãvezie a printului”.  Si miracolul are loc: poetul simte fulgerul dicteului divin: “Graiul lor în mine si-l aminteste”. Îsi aminteste verbul primordial.
    Dacã Glasul îngerului, poezia care deschide volumul, marcheazã chemarea poetului în jocul sacru al stihurilor care sã dea o nouã icoanã si un nou sens lucrurilor, poemul “Mai sus de sine” marcheazã sfîrsitul si, în acelasi timp, un nou început. Cãci sublimul, absolutul însemneazã un drum în desfãsurare care nu se încheie niciodatã. Acest poem constituie o chemare pentru cel care, desi simte greul, tragicul vietii, vrea sã fie cãlãuzit de “cînt”, nãzuieste sã se semnifice poetic.
    Absolutul, starea ontologicã supremã a atins-o cineva vreodatã ? A izbutit acest lucru Magistrul Eckhart prin conceptul extrem de Deitate, aflatã dincolo de Dumnezeu, sau Bouddha prin conceptul aneantizãrii în Nirvana ? “Ajuns-au oare acei doi - / unu-n Apus în Deitate, /  la Rãsãrit altu-n Nirvana ?’ Cãci oare “e stingerea deplinatate ?” sau este  doar “o fulgerare / strãluminînd vidu-absolut, / extaz acut al liberãrii / de rest, sfîrsind cînd a-nceput.”
    Dar dacã omul a fost aruncat într-o lume sortitã izolãrii, prin necunoastere si finitudine, el poate sã se mîntuie de aceste servituti  prin transfigurarea poeticã: “Ci dizolvînd nesansa-n cînt, / întregul gol o sã disparã. / Vei fi deasuprã-ti, înafarã, / mai sus de Cel dintîi Cuvînt.” Aceste versuri par sã dezvãluie acel mister cu care poemele de pînã acum, pe de o parte, pare sã fi “jonglat”, ascunzîndu-l dupã cortina metaforelor, întretinînd necontenirea în a cãuta adevãrul uman, - iar pe de altã parte, au pregãtit suisul cãtre acest  adevãr, care este unul singur - cel poetic.
    Prin Înãltarea mai sus de sine, vocea aparte a poetului George Popa initiazã cititorul în eliberarea spiritualã prin magia fascinantã a experientei poetice, initiere culminînd cu chemarea: “La capãtul culmii sã nu spui: “Destul-mi-i !” / Pura depãsire fã-ti-o sens si fire, / dezrobirea-n sine-i unicul tãu sine, / - sinele de unde sui mai sus de tine.” Cãci experienta poetico-metafizicã nu este atît un nivel final atins, cît bucuria parcurgerii suisului, extatica continuei depãsiri.

Home