Ion ZIMBRU

Bătrînul si lacrima
(si un vînător cu pene de scris la pălărie)

Chiar asa sapă si lăcrămează si asază pămîntul
pe marginea gîndului meu, sînt minunat
de cîtă răbdare nu ascunde acest bătrîn
cu ochi albastri, pînă la moarte blînd si argat.

Si groapa creste, de parcă bătrînul nu vede
cît sînt de mic si încap într-o urmă de lup,
lupul care m-a salvat din ghearele oamenilor
si m-a rugat să ridic viata căprioarei la cub.

Am ridicat-o o dată, am ridicat-o încă o dată,
dar nestemata nu a mai vrut si a treia oară,
fiindcă s-a întîlnit cu bătrînul si l-a întrebat
dacă poate să-i sape o groapă usoară, usoară…

Bătrînul s-a uitat la mine, s-a uitat la lup,
a lăcrămat omeneste, fără doar si fără poate,
si a zis sopteste: dumneavoastră, căprioară,
nu vă grăbiti, trebuie să duceti poetul la moarte!

Desigur, ca în orice poveste, apare si un vînător
cu pene de scris la pălărie, cu cerneală la oblînc,
si ucide căprioara, si mă ucide si pe mine,
să rămîn mic… si bătrînul sapă tot mai adînc!

Asa, să încapă si lacrima lupului, si lacrima
căprioarei, si a mea, si a bătrînului care sapă!…
Asa, să vedeti si voi, Arcadiilor, cum se ridică
pămîntul la cub si deodată încape într-o groapă!

 

Ion ori Ion ori Ion...
(poruncă)

Du-te acolo unde vîntul rostogoleste norii,
si acolo unde se ascund fluturii cînd plouă,
si acolo unde se crapă de zi sau de noapte,
dar să nu te întorci fără kithara lui Apollon,
fără flautul lui Marsias, fără naiul lui Pann!
Doar vezi ce tare au întepenit pietrele morii
si cît de veche si ofilită s-a făcut luna nouă
de cînd hodorogul veselei figuri nu mai poate
auzi chemare pe numele Ion ori Ion ori Ion...
Hai, du-te mai repede, domnule contemporan!

Si dacă nu va fi să afli naiul, flautul si kithara,
să nu te grăbesti, rămîi acolo pînă se naste
si porneste altă lună, pînă altă piatră de moară
se înfiripă, iar hodorogul veselei figuri începe
să fie cavalerul tristei figuri, pînă cînd altă
istorie se va dezlăntui, iar domnisoara Sahara
ne va aduce cu creierul pe pămînt, ne va paste
în fiecare clipă, ne va dez/nădăjdui într-o seară
cu luminile stinse si negresit va fi să ne întrebe:
domnule contemporan, cînd pui mîna pe daltă?

 

Cîine rău plecat haihui
(pentru cea mai frumoasă mamă de Ion)

Abia astept să se-ndesească frunza rară –
traistă si băt am de la mama care nu-i –
îmi iau adio si mireasă literară,
si scriu pe poartă: cîine rău plecat haihui!

Puteti intra, hai, chiar vă rog, este curată
casa în care mama mea nu a mai stat,
s-a dus asa, sfîntă si singură, să vadă
ce mă asteaptă si ce am de învătat!

Intrati încet – nu e o casă boierească –
acolo-i tata – sfînt cu ochii amărui –
e sora mea – femeie simplă, romînească –
turtă si sare, dumitrite si gutui!

Cană cu apă, vin, tăcere si dulceată,
vorbe de duh, văzduh de vis, tei pîn-la cer,
urmele mamei, urme care îi învată
pe cei flămînzi de frumusete si mister.

Nu vă sfiiti, stati ca si cum ar fi acasă
si v-ar turna-n pahare vinul cel mai sfînt;
n-a fost bogată, dar a fost cea mai frumoasă
mamă de cîmp, si de Ion, si de cuvînt!

Intrati cu totii, hai, vă rog, nu stati afară!
Vedeti ce bine încăpeti în locul meu?...
Eu am plecat cu o mireasă literară
care mă-nvată să nu mai fiu cîine rău!